Esența propagandei

Denumirea de Propagandă își are originea în Congregația pentru Răspândirea Credinței (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înființată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activitățile misionarilor în America Centrală, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China și India, fără însă a se limita la aceste țări, și de a organiza o bibliotecă și o școală pentru preoții misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în țările protestante și ortodoxe și de a-l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreștine.

Propaganda își are însă începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul roman Augustus i-a comandat poetului Vergiliu să scrie Eneida cu scopul de a glorifica măreția Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei și pentru a cultiva virtuțile romane tradiționale, precum loialitatea față de familie, Imperiu și zeii acestuia. Unii se întreabă dacă aceasta este propagandă sau patriotism.

În prezent, termenul are o conotație mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informații, zvonuri, idei și lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mișcări, credințe, instituții sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluționară și propaganda nazistă.

Definiții[modificare | modificare sursă]

În Doctrina pentru operații psihologice a forțelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puținele definiții "oficiale" ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naționale în scopul influențării opiniilor, emoțiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări.

Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înțeleagă că informația ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; și Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.

Istoricul militar Călin Hentea propune o altă definiție:^[2]

Propaganda constă în acțiuni de comunicare persuasivă planificate, susținute de un sponsor, având drept scop final influențarea și chiar modificarea atitudinilor și comportamentelor unei audiențe țintă selectate, pentru satisfacerea unor interese politice ale sponsorului, folosind informații și argumente false, parțial adevărate, denaturate și exclusive, alături de cele adevărate și însoțite de diverse forme de constrângere și cenzură.

Relația între noțiunile de "Propagandă" și "Relații publice" este complexă și - în funcție de interesele de moment și de concepția despre lume - poate să fie structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfășurate pe plan mondial, chiar și deosebirile între propagandă și relații publice sunt greu de sesizat. În funcție de punctul de vedere al celor interesați, propaganda poate fi opusul relațiilor publice, în măsura în care relațiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" și "manipulează", sau poate fi o formă specială a relațiilor publice, în măsura în care propaganda folosește, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare și de distorsionare a realității. Ambele noțiuni sunt foarte strâns legate de noțiunile de Publicitate, Informare, Manipulare și Cenzură. Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relație cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanțele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura și în legătură cu relațiile publice.

În esență, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi și propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiției este „sistematic”. Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia și doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: Este mult mai ușor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credința în puterea sa și lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranță și un orgoliu excesive.

Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că: În general, concepțiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar și precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele - care sunt un fel de mici națiuni în sânul uneia mari - se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care și-l propun, și mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acționeze.

Pentru ca propaganda să aibă eficiență, ea trebuie să fie:^[3]

• Continuă (fără a-i acorda subiectului „pauze de trezire”)
• Simfonică (transmisă pe toate canalele de comunicare aflate la dispoziția propagandistului)
• Pe termen lung
• Partizană (prezintă un singur punct de vedere, niciodată două puncte de vedere aflate în competiție sau dispută)
• Afirmativă dar nu și documentată (propagandistul afirmă răspicat ceva, dar nu indică niciodată sursa din care știe acel ceva).

Propaganda militară[modificare | modificare sursă]

Propaganda, împreună cu măsurile militare, economice și/sau politice, reprezintă și o parte componentă a războiului psihologic.

Războiul psihologic constă în folosirea propagandei în așa fel încât să zdrobească rezistența inamicului, să demoralizeze forțele armate a le acestuia și să sprijine moralul forțelor poprii.

Profesorul Paul Linebarger considera că: Propaganda militară constă dintr-o anumită formă de comunicare, planificată din timp, destinată să influențeze spiritul și atitudinea inamicului, a unui grup neutru sau a maselor străine cu atitudini ostile, în interesul unui scop strategic sau tactic bine definit.^[4]

Într-un articol apărut în numărul din 3 februarie 1991 al revistei Guardian Weekly se compară expresiile folosite în presa britanică în timpul războiului dus în 1991 în Golful Persic. Diferența între referirile la forțele proprii și la cele ale inamicului este elocventă:

Cu ocazia acestui război, Pentagonul a publicat o cărticică de vreo 50 de pagini, în care explica pe larg ce trebuie și ce nu trebuie să scrie sau să facă ziaristul american în Irak. Potrivit acestui „ghid de presă” al Pentagonului, sunt „interzise cu desăvârșire” orice referiri la pierderile militare ale Coaliției, ori la victimele din rândul populației civile. Guvernul britanic, cel mai fidel aliat al Statelor Unite, a încercat să impună presei britanice aceeași abordare partizană pe care Pentagonul se străduia să o promoveze în mass-media americane. S-a avansat teoria că nu este „patriotic” să relatezi evenimente care ar putea „da apă la moară” inamicului. Ziaristul Robert Fisk, de la cotidianul „Independent”, a fost criticat de Geoff Hoon, ministrul britanic al Apărării, că „a făcut jocul lui Saddam”, doar pentru că a dezvăluit că două bombardamente americane au lovit piețe din Irak, omorând zeci de civili, în timp ce propaganda de război americană le atribuia forțelor irakiene.^[6]

Propaganda militară în România[modificare | modificare sursă]

În Primul Război Mondial, în perioada retragerii guvernului și Casei regale române în Moldova, la 15 noiembrie 1916 a fost constituit la Iași, cu sprijin francez, „Serviciul Foto-Cinematografic al Armatei”. Conform instrucțiunilor Marelui Cartier General din 2 ianuarie 1917, acesta avea rolul „de a forma documentele istorico-politice ale armatei și totodată de a furniza elementele de propagandă prin fotografie și cinematograf, procurând fotografii și filme din faptele importante de arme, pentru răspândirea lor în lumea întreagă”.^[7]

Marcă poștală de propagandă emisă în 1941

La 20 iunie 1941, cu două zile înaintea intrării României în al Doilea Război Mondial război, prin participarea militară la atacarea URSS alături de Germania, întreg personalul Oficiului Național Cinematografic și al CIRO-FILM a fost încadrat în ordinea de bătaie a Secției Propagandă a Marelui Stat Major, pentru a servi momentului istoric. Totodată, în cadrul aceleiași Secții Propagandă militară, a fost înființat Biroul Cinema. Începând din 1941 toate filmările și filmele sau jurnalele de actualități au fost subordonate obiectivelor propagandistice ale statului intrat într-un război vital pentru interesele sale supreme.^[7] În armata română, scopurile propagandistice propuse urmau să se realizeze prin: organizarea unor ședințe educative, serbări ostășești, editarea unor broșuri educative, activitatea misionarilor propagandiști, echipele teatrale, caravanele cinematografice, radioul, presa militară, afișarea unor mesaje propagandistice.^[8]

După căderea lui Mussolini, una dintre liniile de forță ale propagandei Berlinului față de principalul său aliat din Europa a fost aceea că „nu România luptă pentru interesele lui Hitler, ci Germania și România luptă în comun pentru viața și viitorul lor", teză ce se cupla perfect cu sloganul „Războiului sfânt împotriva bolșevismului", promovat de Ministerul român al Propagandei, controlat de Mihai Antonescu.^[9]

Genuri de propagandă[modificare | modificare sursă]

Împreună cu mijloacele tradiționale de propagandă, cum ar fi postere, broșuri, pliante, anunțuri la radio sau televiziune ^[10] etc. practic toate genurile artelor vizuale pot fi folosite pentru propagandă, cinematografia^[11], teatrul, literatura, poezia, jocurile, precum și alte forme de influență masivă asupra conștiinței publice (internet, camere de chat, rețele sociale etc.).

În orice regim dictatorial, propaganda este mai mult decât un „omagiu” adus conducătorului. Funcția ei socială este bine definită: dacă realitatea nu poate fi schimbată, cel puțin modalitatea de percepere a ei poate fi indusă.^[12]

Referințe și note[modificare | modificare sursă]