Tema 2. Suport de curs. Importanța eticii în viața politică

Repere de conținut:

1. 1.               Cadrul etic al politicii

Deontologia, normele de conduită, obligaţiunile etice ale actorilor politici prezintă unul din importantele şi constantele puncte iniţiale ale politicii, care evaluează intenţiile, ideile, metodele, funcţionarea puterii şi activitatea participanţilor procesului politic. Cadrul etic al politicii are o legătură directă cu fundamentele ei morale, dar nu de întotdeauna coincid cu acestea. Noţiunea de etică şi morală, adesea, sunt utilizate ca sinonime, însă nu totdeauna îndreptăţit. Conţinutul deontologic al eticului şi moralului în politică pot să nu coincidă, uneori chiar pot fi diametral opuse. Caracterul complicat şi contradictoriu al relaţiilor dintre etică, morală şi politică contribuie la un interes permanent exprimat de ele din partea ştiinţelor şi deontologiei politice. Astfel deontologia politică, contradicţiile conştiinţei personale şi sociale, realizează tentativa de a evalua politica din punct de vedere moral şi etic.

Care este rolul și locul eticii în viaţa noastră cotidiană? Zi de zi, fiecare dintre noi se confruntă cu decizii, fie mai simple, fie mai complicate, fie majore, fie legate de detaliile aparent superficiale ale existenţei. Cele mai multe dintre ele, însă, au o dimensiune etică (deși nu întotdeauna explicită). Educaţia și sistemul nostru de valori și de principii etice sunt cele la care apelăm pentru a interacţiona cu cei din jur. Prin urmare, etica are un impact major asupra vieţii noastre, chiar dacă nu conștientizăm adesea acest lucru. Politica, însăsi, nu se mai concentrează asupra instituţiilor și proceselor, ci urmărește diferitele aliniamente și adeziuni din spaţiul public, acordând mai multă atenţie problemelor sociale și culturale (multiculturalismul și problema minorităţilor, de pildă). Desigur, înţelegerea tuturor acestor transformări necesită gândire critică, adică o analiză detaliată și atentă la specificitatea culturală și socială [9].

Politicieni sunt ei însisi cetățeni. Ei reflectă valorile societății în care traiesc și sunt chemați să răspundă „vointei deliberative”, adică respectului fată de lege, participarii angajate, toleranței, respectului pentru alții, responsabilității în urmărirea interesului public. Dacă oamenii politici au în principal angajamente pe termen mai scurt (de obicei pe durata unui mandat), administrația publică preia aspectul dezvoltarii durabile a societății (proiectele pe termen lung). Între politicile particulare ale partidelor aflate succesiv la putere trebuie să existe o coerență, iar această coerență este vegheată de către administrația publică.

Politica este la originea actelor celorlalte profesii, cel putin prin legi, politica de distribuire a banilor publici și niveluri de impozitare. Daca politică se practică fără scrupule, este de așteptat ca alte domenii sa fie silite sa devina ne-etice; în principal cel mai afectat domeniu poate să fie administrația publică. Politica este pentru unii politicieni o ocupatie vremelnică. Pentru alții devine o carieră. Ea însăși poate căpăta caracteristicile unei profesii speciale.

Acţiunea politică e inadmisibil de separat de urmările, care apar ca rezultat în alegerea scopului şi sarcinilor atingerii lor: acţiunea politică se înfăptuieşte în baza deontologiei responsabilităţii etice. Max Weber destul de precis interpretează politica în contextul statalităţii ca un mijloc specific de dominare legitimă. În comunităţile umane se evidenţiază ce condiţionează (determină) particularităţile etice ale deontologiei politice. Consideraţiile lui M.Weber marchează etica convingerii, care e gata de a lua asupra să responsabilitatea totală de interioritate a viitorului lumii. Eticul, care urmează principiul convingerii după M.Weber este un raţionalism etico-cosmic. El argumentează faptele reieşind din autoevaluarea acţiunii etice ne ţinând cont de caracterul mijloacelor folosite şi posibilele urmări [7, p.65].

Într-un regim democratic asocierea dintre morală si politică este și dezirabilă si necesară. Iata, câteva rațiuni pentru aceasta:

-  Democrația presupune soluționarea conflictelor pe cale pașnică, fără violență între grupurile de interese. Ele trebuie să negocieze, să concilieze divergențe, prin urmare, aceste practici nu sunt posibile fără întelegere;

-  Pentru instituirea și dezvoltarea unei democrații este necesar ca relațiile între cetăeni și între aceștia și instituții să fie relații de încredere. Astfel de relații nu se pot instaura și menține dacă se ajunge la înșelarea sistematică a cetățenilor, la falsitate cronică sau în problem cruciale, la secretomanie și lipsa de transparență [1, p.84].

Teoreticienii trateaza problemele de etică politică sub genericul: problema mâinilor murdare (dirty hands politics). Termenul este inspirat din titlul piesei lui Jean-Paul Sartre: Les mains sales, precum și din lucrarea lui Machiavelli, Principele. Ideea centrala care a condus la o astfel de formulare este aceea că, odată intrată în politică, o persoană nu poate să rămâna cu "mâinile curate", ba mai mult, ca, uneori, din "rațiuni de stat", poate să aibă mâinile pătate cu sânge.

Ruptura între morala si politica a fost justificata astfel de a lungul timpului:

-  comportamentul politic este ghidat de maxima: Scopul scuza mijloacele! iar scopul major este crearea sau pastrarea statului și binelui public.

-  teoria rațiunii de stat solicită realism politic, adică divorțul de morală, fie în raport cu "inamicul intern" (vezi dusmanul de clasa în perioada de instaurare a comunismului), fie în raport cu "inamicul extern" (vezi cazul războaielor).

- există, potrivit unor opinii, o contradicție fundamentală între etica principiilor și etica consecințelor. Dacă ținem seama doar de principii, putem ajunge la consecințe absurd legate de faptul că putem sacrifica orice în numele lor, eventual potrivit dictonului: Fiat iustitia, pereat mundus! (Să se faca dreptate, chiar daca ar pierii toți oamenii!). Dacă ținem seama doar de consecințe, putem iarași sacrifica orice categorie de cetățeni sau de interese externe în numele faptului că, pentru grupul pe care îl reprezinta, politica satisface pe deplin interesele acestuia [1, p.80-83].

Fața întunecată a politicii este chiar fata ei imorală. Între formele frecvente de imoralitate politică se numara: utilizarea cetățenilor ca mijloace; înșelaciunea; încalcarea promisiunilor; cinismul (a calca peste cadavre); lipsa de compasiune; compromiterea; demagogia; cruzimea; manipularea; tradarea etc.. Aceste tipuri de comportamente sunt considerate vicii politice.

Unul dintre cele mai discutate aspecte ale eticii politice îl reprezinta așa numita minciuna pentru binele public. Este solicitat chiar dreptul moral de a minți. Acest tip de comportament trece adeseori drept altruism politic. La o analiză mai atentă, astfel de justificare se poate regăsi în paternalismul politic.

Scuzele frecvente pentru minciuna în politica sunt de tipul urmator:

a) Exista o criză majoră în societate. Prin urmare, în campanie politicienii pot recurge la formula: „spune oamenilor ceea ce vor ei să audă” și, odata ajunși la guvernare, ei vor face ceea ce trebuie, din rațiuni de stat. Cetățenii îi vor scuza după ce vor percepe ca utile consecințele guvernării.

b) Minciuna este nevinovată. Din aceasta categorie fac parte așa numitele minciuni albe, cele lipsite de consecințe. Sunt minciuni din politețe și se practică mai ales în diplomație sau din curtoazie diplomatică.

c) Minciuna este menita sa protejeze secrete. Există informații care nu pot fi public dezvăluite fiindca ar aduce prejudicii fără să producă și consecințe dezirabile. Același argument este folosit și în cazul secretelor private, nu doar al celor de stat. Este invocat dreptul de a ascunde informații.

O problema centrală a politicii, atât sub aspect legal, cât și sub aspect moral este cea a corupției. Se spune că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Din punct de vedere moral coruptia are aceleași efecte ca și înselăciunea: lezează, sau, dacă este endemică, prabușește încrederea în guvernare. În același registru poate să conteze o practică politică frecvența și necesară, de asta dată: compromisul. Compromisul este un târg (politic, în cazul de față), din care unii agenți văd avantaj obținut prin cooperare reciprocă, temporară, pentru obiective limitate, politici sau interese limitate în scopul de a asigura atingerea altora, pe termen lung și de importanța mai mare. Nu este nimic imoral în compromis ca atare, ci în unele implicații ale sale. Ceea ce trece granța de la compromisul moral acceptat la compromisul inacceptabil este compromiterea: abandonarea marilor scopuri, a intereselor majore, ceea ce lezează major integritatea politicianului sau partidului: sacrificarea principiilor fundamentale (nucleul tare al principiilor). Compromiterea conduce spre responsabilitate negativă si izolare morală [3].

 

1. 2.               Necesitatea moralei în politică

Motivația frecvenței actelor imorale este de obicei aceea că politica implică acțiune necesară, nu neapărat acțiune bună. Problema "mâinilor murdare" nu este specifică doar politicii, ci mai general, condiției umane. Ideea divorțului între etica și politică nu este caracteristică doar realismului politic de tip machiavelic, ci o susțin și anarhiștii actuali și de aceea doresc sfârșitul statului. Statul, susțin acestia, este incompatibil cu valorile politicii. Ca să îți atingi scopurile în politica recurgi la minciuna, cruzime, crima (Machiavelli). Moralitatea politică are însa standarde specifice, relativ diferite de cea private. Noțiunea centrală este cea de moralitate de rol.

Este ușor să îti mânjesti mâinile în politica și adesea este drept să o faci. Uneori este necesar să manipulezi, minți, trădezi iar aceste comportamente sunt mai frecvente decât în viata privată, însă fiindcă în democrații politicienii sunt reprezentanți ai cetățenilor și a grupurilor lor de interese, ei trebuie să aibă acoperire morală pentru actele lor. Dar viața publică este pluralistă. Politicile pe care le aprobam trec drept morale, iar cele pe care le dezaprobam trec drept imorale. În politica alegerea este a altuia, în morala alegerea este proprie (politica - puterea de alegere este deasupra indivizilor).

Se pot formula câteva rațiuni pentru existența unei morale în politică:

- actele apartinând politicilor publice schimba vietile multor oameni, prin urmare, responsabilitatea pentru consecințe este semnificativ mai ridicată decât pentru actele din viața personală sau chiar din viața profesională.

- domeniul public deține "monopolul violenței", în sensul utilizarii ei ca violență legitimă. Pentru Poliție, de exemplu "să nu lovești" sau uneori chiar "să nu ucizi", devin norme inaplicabile sau dacă sunt aplicate, consecințele pot să fie mult mai imorale.

- în democrație guvernanților li se cere sa protejeze interesele celor pe care îi reprezintă, indiferent dacă aceștia sunt membri partidului propriu sau cetațeni neafiliați sau afiliați altor partide, prin urmare, politicienii trebuie sa aibă o componentă de etică a grijii.

Politica e dominată de problema imparțialității morale și a neutralității. De exemplu, nepotismul are un prost prestigiu, ca și tratamentul preferențial pe criterii personale. Guvernanții intra sub o altă norma decât cea privată: Să nu profiți de putere în scopuri personale! Dar, existența unei astfel de norme, nu ne asigura că tratamentul preferențial nu se aplică pe alte criterii, de exemplu, grupurilor financiare de interese, care îi sprijină pe politicieni în campanii.

Un rol major al politicii este acela de a aplica strategii ale dreptății, chiar de a contura sensurile contextuale ale dreptatii. La modul general, dreptatea este tratată ca dreptate procedurală și dreptatea retributivă. Legea este egală pentru toti, fiecare persoană primeste ceea ce merită. Numai ca acest fel de dreptate are partea ei de orbire. Daca "oamenilor legii" li se cere să o aplice, pur și simplu, politicienilor aflați la putere li se cere altceva: să vadă dincolo de egalitatea în fața normelor și situațiile particulare, grupurile defavorizate, nedreptatea, chiar "imoralitatea" legilor oarbe. În legatură cu acestea, politicienii trebuie să stabilească victimele nedreptății și strategiile de compensare: dreptatea compensatorie. Ea este expresia practică a regretului moral în politică. Astfel de abordari sunt frecvente în raport cu grupurile rasiale, entice [4].

La etapa contemporană se evidenţiază tradiţia intelectuală şi instrumentală de a precăuta drepturile omului, în calitatea de fundament universal de relaţii reciproce dintre deontologia politică şi morală. Drepturile omului constituie acea limită care poate spulbera orice atentat a diverselor forţe politice. La nivelul dreptului internaţional principiile de bază a lor sunt expuse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, primită de ONU la 10 decembrie 1948 şi codificate mai târziu într-un şir de convenţii legislative. Importanţa morală a documentelor enumerate e greu de evaluat. Din punct de vedere a dialecticii interconexiunile, reprezintă răspândirea şi recunoaşterea drepturilor omului ca valoare universală şi consimţământul de a le urma în politica practică.

Poziţia cerinţei despre drepturile omului îşi are originea în tradiţia Iluminismului European şi de la început cuprinde spaţiul sociocultural European. Este necesar să deosebim drepturile omului ca drept de protecţie de la revendicările statului (drepturile omului) şi ca dreptul participării în procesul politic (drepturile civile). În cadrul formaţiunii politice ele devin eficiente şi reale numai în acel caz, când sunt fixate instituţional şi, corespunzător, încălcarea lor este însoţită de o sancţionare fără întârziere.

Ambigue şi contradictorii sunt orientările deontologice şi normele obligativităţii etice, şi reprezentările despre obligativitate în politică. În sfera morale, urmarea obligativităţii reprezintă corespunderea politicii anumitelor criterii, în principiu criteriilor superioare ale moralităţii. Obligaţiunea în politică prezintă realizarea rezultatelor dorite. Apare dilema „Machiavelli”: alegerea dintre atingerea scopurilor politice prin orice mijloace, chiar şi imorale, aşadar prezenţa datoriei politice sau respectarea obligativităţii etice, cu preţul rezultatelor politice. Politica nu devine în mod impecabil morală, dacă obligativitatea se mărgineşte numai la corespunderea ei normelor moralităţii, dar realizarea ei nu oferă rezultate politice, mai precis, nu realizează obligativitatea politică fiindcă în politică în acelaşi timp există două obligativităţi: morală şi de interes. Prin realizarea obligativităţii morale - nu se obţine politică, prin realizarea celei de interes - nu rămâne loc pentru moralitate. Dacă urmarea ambelor obligativităţi în acelaşi timp e imposibilă, atunci e inevitabil de ales dintre ele, şi actorul politic, fireşte, alege obligativitatea de interes, care este fundamentată etic. Din cele cunoscute această concluzie deonto-politică o face Machiavelli [7, p.67].

Probleme etice în domeniul politic -          Problema libertății, deciziei și responsabilității în politică, -          Problema binelui public și a rațiunii de stat, -          Problema corupției, -          Problema minciunii în politică, -          Problema justiției în politică, -          Prudența în politică, -          Problema păcii și a războiului, -          Etica terorismului, -          Datoriile omului public și cele aferente ”serviciului public” – deontologia și etica în administrație -          etc.

 

1. 3.               Virtuți în politică

Aristotel a fost inițiatorul tradiției eticii virtuților și al discuției teoretice despre "virtuti civice", cum le numea el. Etica este practică și trebuie să aibă valoare actională, prin urmare, ea nu poate să ramâna la o mulțime de precepte care transcend persoana. Ne interesează la fel de mult și cine practică aceste percepte. Ce fel de persoană trebuie să fie, fiindcă între caracter și acțiune exista o legatură cauzală. Pentru ca un om să facă acte drepte trebuie să fie un om drept, să aibă virtutea corectitudinii. Virtuțile se dezvoltă prin reciprocitate și conduc la concordie ca formă reciprocă de recunoastere și confirmare. Cea mai semnificativă virtute a conducatorilor politici este întelepciunea practică.

Atunci când ne întrebam ce fel de oameni am vrea sa fie politicienii?, încercăm să raspundem configurând sensurile virtuților necesare în politică. Ne vom referi cu precădere la virtuțile rolului de politician și nu la virtuțile specifice vieții private ale politicienilor (vezi de exemplu "afacerea Sexgate" în care președintele Clinton a fost iertat de publicul american în numele rezultatelor administrației sale). Deși ar fi de dorit ca rolurile morale să fie în armonie, nu este obligatoriu ca aceasta să se întâmple. Mai mult, sunt situații în care politicienii sunt iertați pentru greselile lor din rolurile publice deținute în trecut, dacă sunt percepuți ca eficienți în prezent (vezi de exemplu acceptarea unor foști membri ai nomenclaturii comuniste și ai poliției politice ca lideri ai tranziției spre capitalism democratic în țările Est Europene).

Există însă și perspective deontologiste potrivit cărora greșelile flagrante din viața privată, precum și cele din viața politică anterioară "noului contract", nu trebuiesc iertate. Aceste greșeli trebuiesc sancționate prin lege. Problema centrală a politicii e justificarea mijloacelor: faci un rău actual pentru un bine de viitor. Din acest motiv, din punctul lui de vedere, virtuțile politicienilor sunt: simțul proporțiilor, realismul, concentrare interioara, calmul (să nu-ți pierzi capul) [6].

Michael Slote utilizează termenul de stomac moral (moral stomach), respectiv calitatea de ați pastra apartenența politică chiar dacă ai o aversiune morală în a-ți urma cauza: să-ți ții angajamentele politice și când ești în conflict moral cu ele. Nu admirăm, susține el, doar angajarea publică a politicianului, ci și stomacul lui moral [8, p.98-99].

Simone Weil consideră că moralitatea acțiunii în sfera publică depinde de onestitatea intelectuală rolul acestei virtuți este aceea de a te apara de automistificare. Dacă avem onestitate intelectuală știm ce și cine suntem, care ne sunt limitele și posibilitătile. Umilința morală este un bun antidot al formei exagerate a orgoliului: trufia. Ea constituie o condiție a integrării morale, în acordul cu standardele comunitații. Cele doua virtuți: onestitatea și umilința sunt necesare oricarei persoane politice democratice, capabile sa înteleaga faptul ca este ea însăși cetațean alături de alți cetațeni, în rând cu ei, dând seama de interesele lor publice.

Între compromisurile și dilemele morale ale altor zone și cele ale politicii nu sunt diferențe de natură și nici mai puține dileme morale, sau mai puține situații de tipul "mâinilor murdare". Întreaga condiție umană este marcată de astfel de probleme, nu doar politica. Atunci când ne referim la "machiavelism" ca divorț morală - politică, nu vizăm divorțul în sine, ci o practicare a politicii fără remușcări pentru răul pe care îl producem altora, fără sa ne gândim la oameni ca scopuri în sine, ci doar ca la simple instrumente pentru rațiuni mai înalte decât ei sau pentru satisfacerea voinței arbitrare a unui grup de interese sau a unui politician care are prea multa putere [6].

 

1. 4.               Etica în relațiile internaționale

Putem aborda problematica interdependenţei conceptului eticii în relaţiile internaţionale prin încercarea de a descrie două poziţii arhetipale aflate într-un dialog permanent. Anii formativi ai existenţei teoriei relaţiilor international - ca disciplină academică sunt descriși drept o perioadă marcată de existenţa unei dezbateri între şcoala de gândire – realism, şi abordarea - idealism/liberalism.

Reiterăm concepţia lui David Baldwin, care îi citează pe Tucidide, Machiavelli şi Thomas Hobbes ca strămoşi intelectuali ai realismului. Realismul a fost descris în literatură ca o paradigmă conservatoare, pornind de la postulatele sale conform cărora nu există schimbare în natura umană, de unde decurge în mod necesar că nu există progres, natura umană fiind viciată, egoistă, îndreptată către lupta pentru putere, caracterizată de o dorinţă neostoită de dominaţie (animus dominandi).

Paradigma realistă a fost îndelung criticată pentru „statocentrismul” său, statul ca unicul actor semnificativ pe scena relaţiilor internaţionale fiind o constantă a teoretizărilor realiste. S-a argumentat faptul că, relaţionat gândirii lui Hobbes, statul se bucură de monopolul violenţei legitime, deoarece popoarele lumii se bazează pe stat pentru prezervarea intereselor de atacurile altor state şi actori internaţionali.

În literatura de specialitate se opinează faptul că, locul moralităţii în politica externă a constituit o preocupare nodală a tradiţiei realiste clasice, nu numai în textele canonice, precum „Dialogul Melian” al lui Tucidide şi „Principele” lui Machiavelli, dar şi în lucrările realiştilor secolului al XX-lea, precum Edward Carr, Hans Morgenthau sau Reinhold Niebuhr. Pentru a argumenta această aserţiune, Scott Burchill reiterează punctul de vedere al lui Morgenthau, „acţiunile statelor nu sunt determinate de principii morale şi aranjamente legale, ci de raţiuni de interes şi putere”, şi aprecierile lui Art şi Waltz, conform cărora „în anarhie, statele nu îşi pot permite să fie morale. Posibilitatea unui comportament moral rezidă în exigenţa unui guvern eficient care să poată descuraja şi pedepsi acţiunile ilegale” [2, p.64].

Hans Morgenthau susţine necesitatea detaşării absolute între ceea ce este moral dezirabil şi politic real. Un principiu al realismului teoretizat de autor este acela că interesul statelor este definit în termeni de putere, puterea fiind de altfel concept central al viziunii realiste, întrucât este motorul care determină toate raportările reciproce ale statelor în sistemul internaţional. În această abordare, puterea este noţiunea care descrie autonomia domeniului politicului în raport cu religia sau morala.

Linia liberală, se identifică de la autori ai Iluminismului European, precum Immanuel Kant, John Locke, John Stuart Mill sau Richard Cobden.

Conform tipologiei evoluţiei abordării liberale în Relaţiile Internaţionale, putem evidenția câteva etape:

-  prima fază a disciplinei academice este marcată de idealism sau liberalism utopic (Woodrow Wilson),

-  după care discutăm despre teoria funcţionalistă a integrării (David Mitrany, Karl Deutsch), până în anii 1980, care caracterizează perioada instituţionalismului liberal (Keohane şi Nye).

Într-o reafirmare a teleologiei liberale, Fukuyama considera că progresul în istoria umanităţii poate fi evaluat prin gradul de reluctanţă asupra conflictului global şi prin aproprierea principiilor legitimităţii în sistemele politice naţionale. Autorul discută cu încredere despre o perspectivă apodictică din paradigma liberală, aceea conform căreia răspândirea ordinilor politice naţionale legitime va avea drept consecinţă finalitatea conflictelor internaţionale. Această viziune ne duce cu gândul la lumea păcii eterne creionate de Kant, pacea constituind un ideal către care lumea trebuie să tindă.

McElroy Robert, în lucrarea sa „Moralitatea în politica externă americană”, argumentează că internaţionaliştii considerau că există o comunitate internaţională capabilă de a genera norme morale viguroase, clare şi consensuale care să conducă comportamentul statelor. Aici autorul aduce în discuţie perspectiva lui Kant asupra relaţiilor internaţionale şi asupra păcii mondiale. Întemeietorul deontologiei considera că forţele concurenţei economice şi ale schimbărilor tehnologice, care stau deseori la baza războiului - creează condiţiile păcii mondiale. Kant a recunoscut că relaţiile juste şi paşnice între naţiuni ar fi imposibile în absenţa unui cod reglementat care să specifice ce trebuie şi ce nu trebuie să facă statele în relaţiile lor reciproce. Devotamentul lui Kant faţă de ideea că istoria progresează stă la baza credinţei lui că interdependenţa şi cooperarea crescândă dintre naţiuni vor da naştere unei comunităţi internaţionale.

McElroy identifică elemente ale gândirii internaţionaliste care pot constitui un dialog între tradiţia realistă şi grupul normativist, şi anume conştiinţa individuală a liderilor fiecărei naţiuni (element care duce cu gândul la distincţia lui Kant între politicianul moral, care tratează principiile judecăţii politice astfel încât să poată coexista cu morala şi moralistul politic, care adaptează morala în funcţie de avantajul oamenilor de stat), opinia publică a fiecărei ţări, care poate influenţa înfăptuirea politicii externe, şi reputaţia pozitivă pe care statele vor să o menţină în sistemul international [5].

Dezbaterile asupra normelor morale sunt de interes şi preocupare contemporană. Hans Kung se întreba dacă este posibil un consens etic de dimensiuni globale, un acord asupra valorilor, criteriilor şi atitudinilor particulare? Autorul atrage atenţia că această etică globală nu este o nouă ideologie sau o suprastructură, şi nu încearcă să facă eticile diferitelor religii sau filozofii superflue, ci reprezintă un minim necesar de valori, criterii şi atitudini de bază umane. Consiliul Parlamentului Religiilor Lumii, întrunit la Chicago în 1993, a adoptat Declaraţia asupra unei Etici Globale, care subsumează ca principii de bază umanitatea adevărată şi Regula de Aur. Aceste două principii ne duc cu gândul la principiile teoretizate de Kant, şi anume percepţia omului ca scop, iar nu ca mijloc, imperativul categoric kantian, „acţionează astfel ca să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc”, sau principiul „etica ar trebui să preceadă politica şi dreptul”.

Cele două principii ale eticii globale au constituit fundamentul pentru cele patru directive irevocabile, şi anume:

-  loialitatea faţă de o cultură a non-violenţei și respectul pentru orice formă de viaţă,

-  loialitatea faţă de o cultură a solidarităţii şi ordinii economice juste,

-  loialitatea faţă de o cultură a toleranţei şi a unei vieţi conduse de adevăr,  

-  loialitatea faţă de o cultură a drepturilor egale.

În concluzie, etica este benefică atât timp cât nu încearcă să impună agresiv norme şi reguli. Daca etica este impusă, legitimitatea valorilor este pusă la îndoială, pentru că în general etica este un instrument al binelui, prin care se doreşte combaterea unor fenomene negative [2].

„În ordinea internaţională, rolul puterii este mai mare, iar cel al moralităţii este mai mic, (…), la sfârşitul istoriei, politica va fi un teritoriu unde conştiinţa şi puterea se vor întâlni, unde factorii etici şi cei coercitivi ai vieţii umane se vor întrepătrunde”. Edward Carr

 

Sarcini de autoevaluare:

1. Care sunt argumentele pentru necesitatea moralei în politică?
2. Analizaţi un caz de minciună şi înşelăciune în politica moldovenească, arătând ce justificări a avut şi dacă acestea sunt legitime din perspectivă consecinţialistă.
3. Care sunt principalele vicii şi virtuţi în politică?
4. Analizaţi un caz de părtinire legitimă în politică.
5. 5.      Care sunt implicaţiile etice în relaţiile de interdependenţă cu politica internatională?
6. 6.      Cum afectează etica relaţiile internaţionale şi în ce măsură le defineşte?

 

Tematica pentru studiul individual:

1. Politica și ”problema mâinilor murdare”.
   1. Problema binelui public și a rațiunii de stat
   2. Teoria realismului și etica în politica externă a statelor.
   3. Etica și asistența militară umanitară.
   4. Etica și utilizarea violenței în război.
   5. Etica și armele nucleare.

 

Bibliografie:

1. Bobbio Norberto. In praise of meekness. Essays on Ethics and Politics, Polity Press, Cambridge, 2000
2. Burchill Scott, Linklater Andrew. Teorii ale relaţiilor international. Iaşi: Institutul European, 2008
3. Coady C.A. Politica și problema mâinilor murdare. În: Tratat de etică (ed. Singer Peter), Polirom, 2006, p.403-414
4. Hampshire Stuart. Public and Private Morality. Cambridge University Press, New York, 1978, p. 49-52
5. McElroy Robert. Moralitatea în politica externă americană şi rolul eticii în Relaţiile Internaţionale. Bucureşti: Editura Paideea, 1992
6. Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București, 2000
7. Sandu Ion. Deontologia politică: moralitatea și obligativitatea etică. În: MOLDOSCOPIE, 2010, nr.2 (XLIX), p.65-69
8. Slote Michael. Goods and virtues, Clarendon Press, Oxford, 1983, p. 98-99
9. Teampău Petruța. Etica politică. Curs universitar. Universitatea Babes–Bolyai, Cluj–Napoca, 2014
10. Volcoff V. Manualul corectitudinii politice. - Bucureşti, 2009
11. Rotaru Veronica, Morari Cristina. Foreign Policy of the Republic of Moldova in the Context of Moral Dimension. In: Politické vedy . [online]. 2013. http://www.politickevedy.fpvmv.umb.sk/user files/file/2_2013/ ROTARU MORARI .pdf