Prelegere la Tema 1

 

1. Concepte definitorii privind tehnologiile informaționale.

 

Caracteristica distinctivă a societății moderne este că, informația, cunoștințele, serviciile de informare și toate industriile asociate producției lor se dezvoltă în ritm accelerat. Țările dezvoltate consideră posibilitățile tehnologiilor informaționale ca fiind cheia creării unei societăți puternic industrializate în secolul XXI. Guvernele din multe țări ale lumii au început să implementeze programe naționale pentru dezvoltarea societății informaționale, coordonând cu succes acțiunile statului, ale sectorului privat și ale instituțiilor publice.

În legătură cu pătrunderea largă a tehnologiilor informaționale în toate sferele activităților umane a apărut necesitatea strigentă, nu doar în sensul înțelegerii consecințelor elaborării și utilizării practice a acestora, ci și în analiza complexă a problemelor apărute în sfera informatizării societății și susținerii securității informaționale.

Din punct de vedere istoric, termenul de tehnologia informaţiei se referă la toate tehnologiile asociate cu colectarea, prelucrarea, stocarea şi răspândirea informaţiilor. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului şi progresul tehnologiilor, termenul a dobândit conotaţii diferite. Termenul modern, tehnologia informaţiei, a intrat în utilizare pe scară largă numai la sfârşitul anilor 1970 şi este acum folosit în general, pentru a cuprinde atât tehnologiile computerizate cât şi tehnologiile de comunicare precum şi fundamentul lor comun – tehnologia microelectronică şi toate tehnologiile software asociate.[1]

În același context subliniem că, Legea cu privire la informatică, nr.1069-XIV din 22.06.2000[2] definește tehnologiile informaţiei ca tehnologii specifice informaticii, precum şi acelei părţi a comunicaţiei aferente traficului informatic în reţelele informatice. Pe când prin informatică, în conformitate cu legea menționate, se înțelege domeniu de activitate care include prelucrarea şi transportul datelor cu ajutorul sistemelor automatizate de calcul şi mijloacelor de telecomunicaţie.

Astfel, un loc special în societatea informațională aparține sistemelor informatice, deoarece acestea sunt capabile să integreze și să proceseze informații din diferite surse. Rețelele mondiale globale de calculatoare care conectează lumea într-un întreg, cum ar fi Internetul, au fost create și funcționează cu succes.

Referindu-ne la sistemele informatice este necesar de cunoaște unele noțiuni specifice acestrui, și anume de structură și de sistem.

Etimologic, termenul de structură provine din latinescul „structura”, care înseamnă construcţie, clădire. Preluat de limbile europene, acest concept înglobează ideea de edificiu, respectiv de mod de a construi. Ca urmare a dezvoltării din secolul al XIX-lea, conceptul de structură începe să capete semnificaţia de configuraţie, constituţie în care sunt importante elementele componente şi legăturile dintre acestea.[3]

Secolul al XX-lea este marcat de formularea teoriei relativităţii (unitatea spaţio-temporară), descoperirea fisiunii nucleare (trecerea substanţei în energie şi invers), calculatorul electronic, teoria comunicaţiei şi aplicaţiile acestora în domeniul tehnic şi social. Astfel, structura semnifică ideea de coerenţă, de interacţiune, de organizare a părţilor într-un întreg. Conjugat cu noile descoperiri ale fizicii, înţelegerea structurii ca mod de organizare a materiei se generalizează: structuralitatea este proprietatea fundamentală a materiei în mişcare. Astfel, este dezvăluită capacitatea materiei de a intra în interacţiuni, respectiv de a se organiza.

În concluzie, structura este un mod de organizare, relativ stabil, al unui ansamblu de elemente interconectate dinamic pe baza relaţiilor funcţionale existente între acestea şi a constrângerilor.

Termenul de sistem provine de la grecescul „sistema”, care înseamnă ansamblu, reunire, punerea împreună a mai multor elemente. Evoluţia pe plan semantic a termenului de sistem este strâns legată de ideea de întreg şi de gândirea holistă dezvoltată în jurul acestei idei (în limba greacă, „holos”” înseamnă întreg).

Interpretările holiste din Antichitate aveau la bază un spirit monist sintetic, totalizator, asupra Universului, care era conceput ca un întreg şi în care se contopesc nu numai lucrurile şi fenomenele din natură, dar şi omul. În ştiinţa modernă, ideea de întreg apare îndeosebi ca un principiu de integrare şi ordonare a fenomenelor, modelul unei astfel de interpretări oferindu-l pentru prima dată conceptul de „gestalt”. În acest sens, un exemplu intuitiv îl constituie percepţia unei melodii. Având un caracter integral, aceasta nu poate fi redusă la însumarea sunetelor din care se compune. Melodia poate fi recunoscută chiar dacă lipsesc câteva sunete sau dacă este cântată la instrumente diferite.

Astfel, sistemul se poate defini ca fiind un ansamblu de elemente interconectate dinamic, capabil de a se individualiza de mediul ambiant prin realizarea unei funcţii sau a unui grup de funcţii specifice.

Pentru multă vreme, cum menționează și M.Dobrinoiu, conceptele de structură şi sistem au fost folosite în mod independent unul de celălalt. A urmat apoi o fază tranzitorie, de tangenţă  sau chiar de intersecţie a sferelor semantice ale celor două concepte. Caracteristica acestei etape o constituie folosirea reciprocă, dar nu complementară, a celor doi termeni. Şi astăzi se întâlnesc multe cazuri când structura se defineşte ca un sistem de relaţii, iar sistemul ca fiind modelul unei structuri de elemente.[4]

Generalizând viziunile cu privire la aspectul distinct și interdependent ale acestora se poate specifica că, structura înglobează specificul de organizare a obiectelor şi a fenomenelor, în timp ce sistemul determină proprietatea de întreg şi de interacţiune a componentelor acestuia cu mediul ambiant.

În mod practic, orice aparat, echipament sau instalaţie tehnologică se poate considera ca fiind un sistem, deoarece fiecare dintre acestea:

-          reprezintă un ansamblu de elemente interconectate dinamic;

-          se caracterizează printr-o anumită funcţie sau un grup de funcţii (în particular, cele pentru care au fost proiectate);

-          interacţionează cu alte instalaţii sau direct cu mediul ambiant;

-          au o structură funcţională relativ stabilă.

În acelașii registru stabilim că, potrivit Legii, nr.1069-XIV din 22.06.2000 sistemul informatic, reprezintă ansamblu de programe şi echipamente care asigură prelucrarea automată a datelor. De altfel, sistemul informatic este definit și de Legea privind perevenirea și combaterea criminalității informatice, nr.20 din 03.02.2009[5] ca: orice dispozitiv izolat sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în legătură care asigură ori dintre care unul sau mai multe elemente asigură, prin executarea unui program, prelucrarea automată a datelor.

De asemnea Legea, nr.1069-XIV din 22.06.2000 propune și noțiunea de sistem informaţional care este un sistem de prelucrare a informaţiei, împreună cu resursele organizaţionale asociate, cum ar fi resursele umane şi tehnice, care furnizează şi distribuie informaţia. Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor în Recomandarea ,,Infrastructura informaţională internă a autorităţilor administraţiei publice”[6] definește sistemul informaţional ca totalitatea resurselor informaţionale interdependente, tehnologiilor, metodelor şi personalului, destinată păstrării, prelucrării şi furnizării informaţiei.

Din definițiile prezentate supra, se observă faptul că acestea fac referire la prelucrarea datelor, ori la prelucrarea informației, considerent din care apare necesitatea de a defini termenii de date și de informație.

Informația (lat. Informatio - explicație, expunere, conștientizare) este unul dintre cele mai generale concepte ale științei, reprezentând unele cunoștințe, totalitatea oricăror indici, noțiuni etc.[7]

Subliniind faptul că un șir impunător de acte normative fac referire la acești termeni, definirea lor este distinsă doar în câteva din ele. Astfel, Legea, nr.1069-XIV din 22.06.2000[8], propune doar noțiunea de date care reprezintă fapte, noţiuni, fenomene, evenimente, însuşiri, indici, instrucţiuni etc., reprezentate sub o formă convenţională, adecvată comunicării, interpretării sau prelucrării manuale ori cu mijloace automate. Pe când Legea cu privire la informatizare şi resursele informaţionale de stat, nr.467 din 21.11.2003[9], definește atât termenul de date ca informaţie prezentată într-o anumită formă  care permite a o comunica, comenta şi prelucra, cât și cel de informaţie ca cunoştinţe despre persoane, subiecte, fapte, evenimente, fenomene, procese, obiecte, situaţii şi idei. Mei mult, aceeași lege definește și informaţia documentată pe care o consideră orice informaţie, fixată pe un suport informaţional, care posedă atribute ce permit identificarea ei. De asemenea Legea privind accesul la informaţie, nr.982 din 11.05.2000[10] oferă publicului la art.6 noțiunea de informație oficială și anume: informaţii oficiale sunt considerate toate informaţiile aflate în posesia şi la dispoziţia furnizorilor de informaţii, care au fost elaborate, selectate, prelucrate, sistematizate şi/sau adoptate de organe ori persoane oficiale sau puse la dispoziţia lor în condiţiile legii de către alţi subiecţi de drept.

În cele din urmă menționăm că, termenii de date și de informație nu sunt sinonime, acestea formează un raport de parte și întreg unde informația este partea iar datele reprezentă întregul. Asa cum menționează și D.Piragoff, datele sunt doar o reprezentare a informațiilor sau a unui concept, iar informația este interpretarea pe care observatorul o aplică datelor.[11]

În alt perimetru de idei este de menționat că doctrina, vorbind despre tehnologiile informaționale frecvent utilizează termenul de cibernetică, astfel, în cele ce urmează vom statua la identificarea semnificației acestuia.

Ab initio, remarcăm că termenul este introdus de către Louis Ampère care facând sinteza cercetărilor efectuate în domeniul matematicilor pure (teoria previziunii statistice), în domeniul tehnologiei (computere, sisteme de telecomunicaţii), în domeniul biologiei şi al psihologiei, a pus bazele unei noi ştiinţe, cu suport matematic, destinată să acopere toate fenomenele referitoare la mijloace de analiză a informaţiei.[12] Mai mult, potrivit clasificarilor lui Ampère cibernetica reprezintă parte a politicii care se ocupă de mijloacele de guvernare.[13] De altfel, termenul kybernetos înseamnă în limba greacă veche cârmaci, iar Platon utilizează întrunul dintre dialogurile sale (Legile) cuvântul Kibernetike în sensul abstract de ,,conducere a unei entităţi politice sau a unei cetăţi”.[14] 

În literatura de specialitate sunt propuse mai multe definiții ale ciberneticii așa cum ar fi: cibernetica este ştiinţa care studiază adaptarea sistemelor complexe la medii (sisteme) complexe;[15] cibernetica este, ştiinţa automatelor abstracte; în această calitate, ea constituie o dezvoltare a ramurilor ce izvorăsc din logica sau analiza matematică;[16] cibernetica, în sensul strict al teoriei informaţiei, este ştiinţa care construieşte teoria cantitativă a informaţiei, studiind problemele referitoare la manipularea informaţiei în sistemele fizice (codare, decodare, stocare, transport, filtrare, etc.)[17].

Prin urmare, adevăratul obiect al ciberneticii este de ordin abstract; ea nu studiază sistemele concrete care operează asupra informaţiei, ci structura logică a funcţionării lor.[18]

De altfel, cibernetica nu este altceva decât informatica:or, parafrazând definiția propusă supra, prin informatică trebuie de înțele acel complex de sisteme (programe, metode, modalități) care asigura prelucrarea rationala și transmiterea informatiilor prin intermediul calculatorului (automatelor).

În context, nu putem ignora nici a defini și sintagma de „spațiului cibernetic” care s-a dovedit o sarcină dificilă, deoarece există numeroase definiții ale spațiului cibernetic care variază de la foarte complexe la mult prea simplificate. Dintre acestea credem relevantă pentru studiul nostu cea propuse de autorul V.Vevere, și anume: spaţiul cibernetic este mediul virtual, generat de infrastructurile cibernetice, care inclunde conţinutul informaţional procesat, stocat sau transmis, precum şi acţiunile derulate de utilizatori în acesta.[19]

Astfel, spațiul cibernetic este un domeniu creat prin interacțiunea a trei componente diferite: fizic (hardware), virtual (software și date) și cognitiv (persoane). Realitatea fizică/ hardware a spațiului cibernetic este formată din infrastructuri tehnologice de rețele interdependente care includ o multitudine de echipamente informatice (de la routere, fibre optice și cabluri transatlantice, turnuri de telefon mobil și sateliți, la computere, telefoane inteligente și, în cele din urmă, orice dispozitiv care conține procesoare integrate, cum ar fi rețelele de energie electrică). Componentă virtuală cuprinde software – sisteme de operare, aplicații, firmware, precum și date/ informații rezidente pe echipamentele hardware. Aspectul uman sau cognitiv este elementul final al spațiului cibernetic reprezentat de oamenii care interacționează cu mediul și între ei, orice persoană putând fi reflexivă, multiplicativă sau anonimă. Utilizatorii mediului cibernetic pot fi actori statali sau nonstatali (cum ar fi utilizatori, hackeri, criminali sau teroriști).[20]

Astfel, dezvoltarea tehnologică şi utilizarea pe scară largă a sistemelor informatice a adus după sine şi o serie de riscuri. Dependenţa din ce în ce mai accentuată a agenţilor economici, a instituţiilor publice şi chiar a utilizatorilor individuali de sistemele informatice ce le gestionează în mare măsură resursele, face ca aceştia să fie tot mai vulnerabili la impactul pe care îl poate avea criminalitatea informatică.[21]

 

1. 2.   Calculatorul și sistemul de calcul

 

Pornind de la ideea că „infracțiunile informatice sunt comise prin intermediul calculatorului”[22] rezultă că înțelegerea acestora este interdependentă cu cunoașterea a ceea ce reprezintă un calculator și în ce constă un sistem informatic.

De alfel, computerul este privit ca o entitate de sine stătătoare, fără să se evidenţieze structura lui el poate fi: ţinta infracţiunii; instrumentul de comitere a infracţiunii;  incidental în comiterea unei infracţiuni. [23]

Dicționarul explicativ al limbii române definește calculatorul  (în semnificația ce ne interesează) ca ansamblu de sisteme mecanice, electromagnetice și electronice programabil pentru prelucrarea datelor.[24] Dicționarul enciclopedic vine să concretizeze că, privind dintr-un unghi abstract, calculatorul reprezintă o mașină universală care simulează toate mașinile specializate. În mod practic, mașinile specializate sunt reprezentate cu ajutorul programelor, iar calculatorul mașina în timpul execuției.[25] Un calculator este un echipament capabil de a procesa informaţii şi de a efectua calcule complexe la viteze ce depăşesc posibilităţile creierului uman.

Prin urmare, calculatorul propriu-zis este principala sursă de informaţii pentru investigator. Pe calculator, informaţiile sunt stocate pe unităţile de hard-disc. O unitate de hard-disc este un dispozitiv ce permite înregistrarea magnetică a datelor, alcătuit din unul sau mai multe discuri rigide, capete de citire/scriere şi mecanisme mecanice protejate de o carcasă metalică, închisă etanş. Capacitatea de stocare a unui hard-disc normal este în zilele noastre de câteva zeci sau sute de gigabytes. Un calculator poate avea unul sau mai multe hard-discuri, de tipuri şi capacităţi diferite.[26]

Calculatorul (sau IBM - un computer electronic) a fost inițial conceput ca un dispozitiv pentru diferite calcule matematice. Treptat, a devenit un mijloc universal de prelucrare a informațiilor folosite de om. Cu ajutorul calculatoarelor, poate fi condusă țara, banca, întreprinderea, apărarea, nava spațială, se creează muzică, cărți, filme, se fac calcule complicate, se joacă șah, se diagnostică și tratează oamenii etc. Practic, nu există sferă a activității umane în care computerele nu sunt folosite pentru a crea, stoca, procesa și transmite cantități uriașe de informații.[27]

Calculatoarele procesează datele prin intermediul unor seturi de instrucţiuni denumite programe. Aceste programe, sau aplicaţii, sunt create de programatori şi determina modul de comportare al calculatoarelor.

Programul cu cea mai mare importanţă, ce în mod obligatoriu trebuie rulat pe un calculator, este sistemul de operare, el constituind limbajul comun „vorbit” de om şi calculator.[28]

În cele ce urmează, se va face referire doar la calculatoarele personale compatibile IBM-PC și în linii generale la structura acestuia.

Calculatorul personal de fapt reprezintă un ansamblu de componente, care se împart în două mari categorii:

-          hardware – ansamblul elementelor fizice şi tehnice cu ajutorul cărora datele se pot culege, verifica, prelucra, transmite, afişa şi stoca, apoi suporturile de memorare (dispozitivele de stocare) a datelor, precum şi echipamentele de calculator auxiliare - practic, toate componentele de calculatoare şi reţele de calculatoare concrete, tangibile;[29]

-          software – sistemul de programe pentru computere și procedurile de aplicare a lor furnizate o dată cu computerul sau alcătuite de utilizator.[30]

În cele ce urmează sistematizând informația dintr-un șir de surse[31] vom relata succint aceste componente ale calculatorului.

Astfel, hardware conține următoarele componentele fizice (elementele ce se văd) ale calculatorului:

• unitatea centrală, reprezintă carcasa în care sunt conţinute componentele electronice: sursa de alimentare, procesorul, placa de bază, memoria RAM (pentru stocarea temporară a datelor), discul dur (hard disk) etc. Unitatea conține un panou frontal pe care se afla butoanele de pornire/oprire şi reset, ledurile care semnalează funcţionarea sistemului şi activitatea hard disk-ului şi a reţelei şi dispozitivele de stocare permanentă a datelor pe suport magnetic extern (unităţi de dischetă (floppy), CD-ROM, tapeunit, şi un panou în spate unde există prizele de conectare pentru monitor, tastatură, mouse, imprimantă, reţea etc.

• echipamente de intrare a datelor: tastatură, mouse, joystick, tabletă grafică, space ball, microfon, cameră digitală (webcam) etc.,

• echipamente de ieşire a datelor: monitor, difuzoare de sunet,

• alte periferice: scanner, imprimantă, unităţi de stocare externe etc.

În funcţie de utilizarea ulterioară a calculatorului, se determină care din componentele hardware sunt necesare. Se aleg astfel: procesorul, placa de bază, memoria, placa video şi unităţile de stocare de date, monitorul, tastatura, mouse-ul şi carcasa, după criterii specifice. Pe lângă acestea calculatorul poate fi dotat şi cu hardware specific anumitor aplicaţii, cum ar fi plăci de achiziţie de date, de prelucrare video, de sunet, de reţea etc.

Unitatea de măsură pentru stocarea informaţiei îl reprezintă – Bit-ul, care are  doar două stări reprezentate prin valorile 1 (Adevărat (True)) sau 0 (Fals (False).

Dacă ne referim la software, Recomandarea ,,Infrastructura informaţională internă a autorităţilor administraţiei publice”[32] stabilește că aceasta reprezintă sistem de programe pentru compiuter și procedurile de aplicare a lor furnizate odată cu compiuterul sau alcătuite de utilizator. Astfel, software, ca componentă al sistemului de calcul, aceasta conține diverse tipuri programe ce asigură funcționarea calculatorului și care se împart în două categorii:

• ·  programe de sistem – care coordonează lucrul componentelor sistemului şi oferă asistență în funcționarea programelor de aplicații. Aceste programe alcătuiesc software de baza care interacționează cu calculatorul la nivelul său de baza. Programele de sistem sunt proiectate astfel încat să eficentieze utilizarea resurselor sistemului de calcul şi să ofere instrumente pentru dezvoltarea şi execuția programelor de aplicație.
• ·  programe de aplicații – sunt destinate soluționării problemelor specifice unei aplicații. Aceste programe prelucrează datele în concordanță cu cerințele informaționale necesare.

În general, software înglobează în sine sistemul de operare al calculatorului care reprezintă ansambul de proceduri manuale şi module de program de sistem prin care se administrează resursele sistemului de calcul ce asigură utilizarea eficientă, în comun, a acestor resurse şi oferă utilizatorului o interfață cât mai comodă pentru utilizarea sistemului de calcul (Exemple de sisteme de operare: Windows (‚95,’98 ,Me ,NT ,2000 , XP), MAC Operating System, Linux, Unix, Novell).

1. 3.   Rețele de calculatoare și Internetul.

 

Calculatoarele pot realiza independent aproape orice, însă este mult mai eficient dacă resursele de care dispun sunt folosite în comun. Atunci când se doreşte ca toate persoanele dintr-un birou să poată tipări documentele pe care le redactează, i se poate cumpăra fiecărei persoane o imprimantă. Este o soluţie, însă cu siguranţă nu cea mai fericită. E mult mai simplu și mai ieftin să se cumpere o singură imprimantă, care se ataşează la un singur calculator şi care să fie folosită în comun de toţi ceilalţi ca şi cum ar fi conectată la calculatorul propriu.[33]

Reţeaua de calculatoare reprezintă un ansamblu de calculatoare interconectate prin intermediul unor medii de comunicaţie, asigurându-se în acest fel utilizarea în comun de către un număr mare de utilizatori a tuturor resurselor fizice (hardware), logice (software şi aplicaţii de baza) şi informaţionale (baze de date) de care dispune respectivul ansamblu.[34]

Se poate spune că principalul scop al reţelelor de calculatoare este de a partaja resurse. Aceste resurse sunt foarte diverse, printre ele numărându-se modem-uri, imprimante, spaţii de stocare pentru fişiere, dar şi informaţii cum ar fi cele conţinute în baze de date. Din acest punct de vedere, calculatoarele dintr-o reţea se împart în servere, care oferă („servesc”) resursele, respectiv clienţi, care le folosesc.[35]

De altfel, reţea informatică (reţea de calculatoare) își regăseșete definiția în Legea nr.1069 din 22.06.2000. Astfel, în conformitate cu art.2 aceasta reprezintă ansamblu de noduri de prelucrare a datelor interconectate în scopul transportului  de date. De asemnea și Legea nr.467 din 21.11.2003 propune noțiunea de reţea de comunicaţii ca complex de mijloace tehnice de program interdependente destinat asigurării schimbului de date.

În general, rețea (Network) este formată de un grup de două sau mai multe calculatoare conectate împreună, însă, aceasta are o semnificație mult mai mare decât un grup de calculatoare reunite între ele.  Aceasta este compusă din: echipamente, software şi oamenii care le-au creat.

În funcție de aria de întindere rețelele se pot clasifica în:

Local Area Network (LAN) – rețea locală – calculatoarele sunt localizate foarte aproape unele de altele (aceste reţele se extind în limitele sutelor de metri pătraţi), în aceeaşi întreprindere sau clădire (cel mai uzual întâlnit este acela din birouri sau universităţi);

Wide Area Network (WAN) – rețea de largă acoperire – comunicarea între calculatoare aflate la o distanță foarte mare unele de altele (chiar în altă Țară);

Metropolitan Area Network (MAN) – rețea metropolitană – se întinde pe teritoriul unui oraş sau al unui spațiu aglomerat;

Global Area Network (GAN) – rețea globală – rețeaua care cuprinde toată lumea, legând între ele calculatoarele de pe întreg globul. Cea mai renumită rețea GAN este Internet-ul (un sistem cu o dezvoltare foarte rapidă care cuprinde computere interconectate şi care facilitează serviciile de transfer de date cum ar fi poşta electronică, World Wide Web, transferul de fişiere şi ştiri)[36]. Internetul este o reţea descentralizată, în sensul că nu există o instituţie sau un stat care să îl deţină sau să îi guverneze funcţionarea.

Tehnologia folosită pentru reţelele de calculatoare seamănă întrucâtva cu cea folosită pentru telefonie. Evoluţia tehnicii va face, cel mai probabil, ca într-un viitor apropiat cele două tehnologii să conveargă. Teoretic, telefoanele ar putea fi conectate direct fiecare cu fiecare, însă în practică acest lucru nu se întâmplă niciodată, pentru că ar fi imposibil. În loc să existe câte un cablu de legătură cu fiecare alt abonat, există unul singur, către centrală, aceasta având încapsulată funcţionalitatea de a pune în legătură oricare dintre doi (sau mai mulţi) utilizatori ai săi. [37]

Acelașii mecanism este prezent și în cazul calculatoarelor. Există echipamente care au rolul de „centrale”, coordonând grupuri de calculatoare şi fiind clasificate în general după funcţionalitatea pe care o oferă.

Conexiunea între calculatoare se efectuiază în general prin trei mijloace:

-          Cablul de cupru – cel mai folosit mediu de conectare a calculatoarelor şi a echipamentelor de reţea.

-          Fibra Optică – tehnologie ce permite obţinerea unor capacităţi mult mai mari pentru transmiterea datelor informatice, fiind folosită în general între nodurile importante din reţea sau între reţele. Fibra optică pe toată lungimea ei nu poate fi interceptată, deoarece nu emite radiaţii electromagnetice (prin ea nu circulă curent electric, ci lumină) şi nu poate fi secţionată (în cazul în care fibra se rupe, comunicaţia se întrerupe în totalitate).

-          Wireless LAN  (Reţea fără fir care se mai denumește denumirile de WLAN, 802.11 sau WiFi) – principala sa caracteristică: lipsa cablurilor. Calculatorul se află în reţea fără să aibă nevoie de cabluri sau conectori. Reţeaua fără fir are drept componentă principală un echipament care se numeşte Punct de Acces. Însă, reţea fără fir este cea mai expusă din punct de vedere al vulnerabilităţii la interceptări neautorizate.

Arhitectura infrastructurii de acces la Internet este reprezentată de un şir de echipamente de comunicaţii electronice de nivelul 3 al modelului OSI (nivelul reţea) ce pot garanta transportarea pachetelor de la sursă la destinaţie, determinând calea cea mai scurtă. Astfel se definesc puncte de acces la Internet ce sunt reprezentate prin aceste echipamente de comunicaţii electronice (routere).

O altă rețea de comunicare este Intranet-ul care este asemănătoare Internetului și care utilizează aceleaşi instrumente, în special browser-ele www. Diferența dintre Intranet şi Internet este aceea ca rețeaua Intranet este o rețea privată şi internă a unei companii.

Pe lângă acestea este cunoscută și rețeaua Extranet care reprezintă o extensie a unei rețele Intranet, în mod special pe World Wide Web, ce permite comunicarea între anumite instituții şi a oamenilor din aceasta rețea Extranet, în cele mai multe cazuri oferind un acces limitat la rețeaua Intranet a acestor organizații. Extranet-ul este folosit de obicei în exterior cu scopul de a îmbunătăți comunicarea între diferite organizații, clienți, fără a prejudicia securitatea electronică.

În cele din urmă vom vorbi despre un element important care este Router-ul ce are rolul unui dispecer, care decide cărei reţele îi este destinată o informaţie pe care o primeşte, având în plus de multe ori rolul de firewall. Este cel mai răspândit echipament al Internetului, după PC, fiind punctul de intrare, respectiv de ieşire al informaţiilor dintre reţele. Este un fapt uzual ca între două calculatoare din Internet să fie mai multe router-e (pot fi chiar câteva zeci) care sunt tranzitate.

În lumea modernă, există și rețele în cadrul cărora stațiile de lucru nu sunt constituite decât din monitoare şi tastatură fără a avea un hard propriu, ele transmițând toate datele serverului, fără a face nici o operațiune proprie în afara consultării/încărcării datelor la de monitor/tastatură. Acestea poartă denumirea de terminale neinteligente.

La ora actuală, majoritatea serviciilor din lumea reală îşi găsesc un echivalent virtual, accesibil prin intermediul Internetului, principalul avantaj oferit de Internet fiind economia de timp, datorită faptului că procesul de accesare a serviciilor se desfăşoară, în cea mai mare parte, în mod automat, nefiind necesară prezenţa fizică într-o anumită zonă geografică pentru accesarea serviciilor oferite prin Internet.[38] Însă acest fenomen are și un dezavantaj, păstrarea datelor și a informațiilor sunt vulnerabile la accesul din exterior, astfel pot preluate de persoane neautorizate, chiar și de către infractori. Așa cum o menționează și D.Oancea, uşurinţa în utilizare, costul scăzut, rapiditatea şi asigurarea unui caracter anonim fac din Internet un mediu propice infracţiunilor.[39] Datorită caracterului global al reţelei şi uriaşei complexităţi, posibilităţile „de ascundere” ale autorului sunt practic nelimitate, încurajând şi din acest motiv săvârşirea de infracţiuni.

1. 4.   Securitatea informațională.

 

Relațiile de informaționale sunt un gen de relații sociale și, prin urmare, ca orice relații sociale, sunt supuse riscului încălcării lor.

Încă de la apariţia sistemelor informatice şi a reţelelor de comuncaţii au fost căutate vulnerbilităţile acestora, fie în scopul îmbunătăţirii performanţelor şi siguranţei în exploatare, fie în scopul compromiterii lor.[40]

Astfel, societatea actuală îmbrăţişează din ce în ce mai mult tehnologia informaţiei. Informaţia, care până nu demult avea la bază hârtia, îmbracă acum forma electronică. Acest nou mod de lucru, în care computerul a devenit un instrument nelipsit şi un mod de comunicare prin tehnologii precum poşta electronică, atrage după sine nişte riscuri specifice. O gestiune corespunzătoare a documentelor în format electronic face necesară implementarea unor măsuri adecvate. Aceste măsuri au menirea de a facilita protecţia informaţiilor împotriva pierderii, distrugerii sau divulgării neautorizate.[41]

Securitatea informaţiei reprezintă un concept care se referă la asigurarea integrităţii, confidenţialităţii şi disponibilităţii informaţiei.

Securitatea informaţiei este un concept mai larg care se referă la asigurarea integrităţii, confidenţialităţii şi disponibilităţii informaţiei. Dinamica tehnologiei informaţiei induce noi riscuri pentru care organizaţiile trebuie să implementeze noi măsuri de control. De exemplu, popularizarea unităţilor de inscripţionat CD-uri sau a memoriilor portabile de capacitate mare, induce riscuri de copiere neautorizată sau furt de date.[42]

Lucrul în reţea şi conectarea la Internet induc şi ele riscuri suplimentare, de acces neautorizat la date sau chiar frauda. Dezvoltarea tehnologică a fost acompaniată şi de soluţii de securitate, producătorii de echipamente şi aplicaţii incluzând metode tehnice de protecţie din ce în ce mai performante. Totuşi, în timp ce în domeniul tehnologiilor informaţionale schimbarea este exponenţială, componenta umană rămâne neschimbată. Asigurarea securităţii informaţiilor nu se poate realiza exclusiv prin măsuri tehnice, fiind în principal o problemă umană. Majoritatea incidentelor de securitate sunt generate de o gestiune şi organizare necorespunzătoare, şi mai puţin din cauza unei deficienţe a mecanismelor de securitate.

 Este important ca organizaţiile să conştientizeze riscurile asociate cu utilizarea tehnologiei şi gestionarea informaţiilor şi să abordeze pozitiv acest subiect printr-o conştientizare în rândul angajaţilor a importanţei securităţii informaţiilor, înţelegerea tipologiei ameninţărilor, riscurilor şi vulnerabilităţilor specifice mediilor informatizate şi aplicarea practicilor de control.

Organizaţia Internaţionala pentru Standardizare (ISO) împreuna cu Comisia Internaţională Electrotehnică (IEC) alcătuiesc un forum specializat pentru standardizare. Organismele naţionale care sunt membre ale ISO şi IEC participă la dezvoltarea standardelor internaţionale prin intermediul comitetelor tehnice. Statele Unite ale Americii, prin Institutul Naţional de Standardizare, ocupă poziţia de Secretar, 24 de ţări au statut de Participanţi (Brazilia, Franţa, Regatul Unit al Marii Britanii, Coreea, Cehia, Germania, Danemarca, Belgia, Portugalia, Japonia, Olanda, Irlanda, Norvegia, Africa de Sud, Australia, Canada, Finlanda, Suedia, Slovenia, Elveţia, Noua Zeelandă şi Italia) şi alte 40 de ţări au statut de Observatori.

În acest context, Republica Moldova tinzând la standardizare aprobând Legea privind aprobarea Concepţiei securităţii informaţionale a Republicii Moldova, nr. 299 din  21.12.2017[43] potrivit căreia, concepția securităţii informaţionale a Republicii Moldova este determinată de necesitatea protejării intereselor statului, ale societății și ale persoanei, a obiectivelor vitale și de importanță strategică pentru securitatea națională, de necesitatea asigurării protecției informației atribuite la secret de stat, precum și de necesitatea prevenirii și combaterii criminalității informatice.

Mai mult, această concepţie reprezintă o viziune de ansamblu asupra scopului, obiectivelor, principiilor şi direcţiilor de bază ale activităţii de asigurare a unui nivel înalt al securității informaţionale a Republicii Moldova. Astfel, securitatea informaţională este parte componentă a sistemului naţional de securitate. Interesele naționale în domeniul securității informaționale sunt: asigurarea respectării drepturilor și libertăților privind accesul la resursele informaţionale; dezvoltarea domeniului tehnologiei informaţiei şi al comunicaţiilor electronice și sporirea utilizării acestora; asigurarea protecţiei spațiului informațional, a obiectivelor vitale și de importanță strategică, a infrastructurii critice, a informațiilor atribuite la secret de stat și a celor cu accesibilitate limitată; prevenirea, depistarea şi contracararea riscurilor şi ameninţărilor la adresa securității informaţionale a Republicii Moldova, precum şi protecția spațiului informațional național și a societății în ansamblu de impactul propagandei și al agresiunii mediatice din exterior şi din interior.

Este de menționat că Legea nr. 299 din  21.12.2017 definește securitate informaţională ca fiind starea de protecție a resurselor informaţionale, precum și a persoanei, societăţii şi statului, în spaţiul informațional.

În doctrină românească[44] de asemnea se consideră că, securitatea cibernetică este o dimensiune a securității naționale, din perspectiva faptului că un atac generat prin intermediul computerului este din ce în ce mai ușor de efectuat în termeni de bani și logistică și vizează, în principal, sistemele a căror disfuncționalitate, chiar și temporară, ar avea efecte destabilizatoare asupra securității naționale. Provocările încorporate în acest concept se referă la gestionarea riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților prin dezvoltarea unor strategii de securitate cuprinzătoare și a unor planuri concrete de implementare.

Securitatea cibernetică reprezintă „starea de normalitate rezultată în urma aplicării unui ansamblu de măsuri proactive și reactive prin care se asigură confidențialitatea, integritatea, disponibilitatea, autenticitatea și nonrepudierea informațiilor în format electronic, a resurselor și serviciilor publice sau private, din spațiul cibernetic. Măsurile proactive și reactive pot include politici, concepte, standarde și ghiduri de securitate, managementul riscului, activități de instruire și conștientizare, implementarea de soluții tehnice de protejare a infrastructurilor cibernetice, managementul identității, managementul consecințelor”[45]

În vederea securității informaționale Republica Moldova a adoptat norme care vin să reglementeze protecția și securitatea datelor. În acest sens, Legea cu privire la informatică definește protecţia datelor ca „totalitatea procedurilor organizaţional-tehnice şi actelor normative utilizate pentru a se evita cauzarea oricăror pagube intereselor proprietarilor de date, sistemelor informatice, precum şi utilizatorilor de informaţii. De asemnea, aceasta propune și noțiunea de securitatea datelor care reprezintă atribut al datelor ce caracterizează siguranţa lor faţă de evenimente ce le-ar putea afecta integralitatea.

Legea menționată supra rezervează un întrec capitol, Capitolul IV destinat protecției și securității datelor, care reglementează obligația autorităţilor administraţiei publice care au colectat informaţia să o furnizeze, la solicitare, celorlalte autorităţi ale administraţiei publice, doar în conformitate cu legislaţia (art.24 din Lege). De asemnea Legea la art.25-27 conține prevederi cu referire la: modul de organizare a bazelor de date; responsabilii pentru prelucrarea datelor; obligativitatea titularilor bazelor de a proteja, prin măsuri adecvate, datele colectate, echipamentele şi produsele program utilizate pentru administrarea acestora, asigurând securitatea datelor împotriva riscurilor de pierdere, distrugere, precum şi împotriva folosirii neautorizate sau divulgării.

Mai mult, în conformitate cu alin.(1) art.28 din Lege, persoanele care activează în cadrul sistemelor şi reţelelor informatice sunt obligate să asigure protecţia şi confidenţialitatea datelor, cu excepţia celor care sunt determinate ca date publice. În scopul asigurării protecţiei datelor şi evitării infracţiunilor ce ţin de domeniul informaticii, Legea cu privire la informatică la alin.(2) art.28 interzice:

-            elaborarea şi instalarea în reţelele informatice a produselor program ce pot modifica, deteriora, distruge datele, produsele program şi echipamentele;

-            pătrunderea neautorizată în sistemele şi reţelele informatice publice sau private pentru a capta, memora, prelucra sau difuza date şi programe ori pentru a modifica, deteriora, distruge date, programe şi echipamente;

-            deturnarea datelor, perturbarea programelor ori falsificarea mesajelor sau transmiterea datelor eronate în scopul deranjamentului fluxului de date sau creării unei stări de neîncredere între participanţii la circuitul informatic;

-            pătrunderea neautorizată şi cu intenţie în sistemele şi reţelele informatice publice sau private, chiar neurmată de ascultarea, înregistrarea sau utilizarea în interese personale ori în interesele altor persoane a datelor culese, precum şi pentru obţinerea unui alt folos.

Cu toate acestea, în scopul asigurării securităţii naţionale Legea la alin.(3) art.28 permite organelor abilitate au drept de acces la resursele informaţionale din sistemele informatice publice sau private. De asemnea, și în procesele penale, organele menţionate pot, în baza mandatului emis de procuror, intercepta reţelele informatice, utilizând aparatajul tehnic al proprietarului sistemului informatic.

În cele din urmă menționăm că Ministerul Tehnologiei Informației și Comunicațiilor în Recomandarea ,,Infrastructura informaţională internă a autorităţilor administraţiei publice”[46] determină principiile de asigurare a securităţii infrastructurii informaţionale.