EProf.: Principiile deontologice în raport cu autoritatea. Suport de curs

Conținuturi:

Deontologia și autoritatea: necesitatea fundamentării principiilor
Caracteristicile ideale ale profesiilor
Analiza principiilor deontologice din pespectiva autorității

Obiective de referință:

- să cunoască originile praxiologice ale deontologiei în funcțiile de conducere

- să analizeze riscurile deontologice în funcțiile de autoritate

- să argumenteze cerințele ideale ale profesiilor

- să modeleze de situații de aplicare a principiilor etice în funcțiile de interes public și funcții de conducere și riscurile inaplicării acestor principii

Cuvinte cheie: profesie, profesionalism, etică profesională, loialitate profesională, datorie, prestigiu, obligaţie profesională, autoritate, responsabilitate, consimţământ, paternalism, virtuţi profesionale, valori profesionale, coduri de etică profesională, altruism, reciprocitate, delegarea a autorității, autoritate suficientă etc.

Repere de conținut:

Deontologia și autoritatea: necesitatea fundamentării principiilor

Termenul deontologie provine din limba greacă de la cuvântul „deon” care semnifica datorie, obligație. În prezent, deontologia desemnează normele de conduită și obligațiile etice din cadrul unei profesii, și aplicarea anumitor norme morale particulare. Etica, morala și deontologia se referă la ceea ce este drept, corect, just. În filosofia morală contemporană, deontologia reprezintă o teorie normativă cu privire la alegerile morale, necesare, interzise sau permise. Teoriile deontice (deontic theories) se referă la comportamente obligatorii, necesare, în timp ce teoriile aretice (aretaic virtue theories) arată conduitele virtuoase a căror urmare este meritorie. Teoriile deontologice emit judecăți cu privire la moralitatea alegerilor și la criteriile după care se pot clasifica acțiunile în etice sau non-etice. Teoriile deontologice pot fi clasificate în:

- teorii ale agentului (agent-centered), care pun accentul pe rolul activ al agentului moral,

- teorii centrate pe pacient sau victimă (victim-centered, patient-centered), şi

- teoriile contractariene.

Teoriile centrate pe pacient sau victimă pun accentul pe pasivitatea agentului moral. Morala are un character puternic personal și de aceea teoriile deontice pun în general accentul pe capacitatea agentului moral de a acționa. Din capacitatea individului de agent moral derivă autonomia și responsabilitatea sa. Deontologiile centrate pe pacient (termenul pacient nu are sensul medical, ci acela de receptor al acțiunii etice) sunt teorii care pun accentul pe drepturi ale subiectului și protecția acestora. Teoriile cu privire la drepturile omului și cele cu privire la protecția juridica a drepturilor unei categorii de persoane pot fi integrate în categoria teoriilor deontologice entrate pe pacient. Teoriile contractariene pun la baza obligației accentul asumat sau consimțământul informat. Consimțământul informat are valoare contractuală; decizia subiectului etic de a adopta o decizie și a-i suporta consecințele este considerată a avea valoare contractuală [7, p.15-17].

Autoritatea poate fi privită stricto sensu drept prerogativa de a adopta hotărâri ori de a lua decizii, coroborat cu asumarea consecințelor care decurg din acestea. În sens literar, prin autoritate se înțelege puterea unei entități de a impune ascultare, inducând un caracter obligatoriu al dispozițiilor emise de persoana înzestrată cu autoritate.

Ținând cont de actualele dezbateri din societate se nasc o serie de întrebări pertinente care merită un răspuns. Mai sunt de actualitate etica ori deontologia autorității? Mai poate fi exercitată autoritatea în mod etic? Mai poate deținătorul autorității să manifeste un comportament deontologic în emiterea hotărârilor sau adoptarea deciziilor?

Deontologia riscă să cadă în desuetudine dacă autoritatea se exercită material, strict sub imperiul rezultatelor scontate. Permanent, cei care vor suporta consecințele autorității sunt tentați să evalueze în termeni de eficiență și eficacitate modalitatea de obținere a rezultatelor. Dacă acest demers s-a realizat ignorând specificul teoretic al exercitării autorității, fidel eticii și modelului deontologic, putem concluziona că moralmente autoritatea, pentru a fi deplin acceptată, trebuie să parcurgă un traseu etico-deontologic.

Deontologia este în același timp cea mai expresivă și cea mai relevantă formă de obiectivare a autorității, aflată într-o dinamică ierarhică permanentă, având capacitatea de a oferi un reper pentru armonizarea relațiilor și interpretarea coerentă a opiniilor. Deontologia, redusă simplist la forma de „ceea ce se cade să faci”, respectiv „ceea ce nu se cade să faci într-o organizație”, nu și-a pierdut din rolul de sprijin pe care îl are în exercitarea autorității.

Pentru ca un lider să fie eficient, se impune ca acesta să dețină autoritate, înțeleasă ca relația dintre două entități: purtătorul autorității (cel care o deține, în speță șeful) și subiectul autorității (persoana asupra căreia aceasta se exercită, subalternii, subordonații). Astfel de relații se stabilesc între profesor și elev sau între medic și pacient. Însă aici putem introduce și domeniul de competență, ca un al treilea element în relație. De exemplu, șeful este o autoritate pentru subordonat într-un domeniu, dar și subordonatul poate fi o autoritate în alt domeniu de competență (cunoaște mai bine limbile străine, cunoaște mai bine echipamentele pe care le operează etc.). În acest stadiu putem constata deja că avem trei tipuri de relații din perspectiva autorității: purtător – subiect; purtător – domeniu; subiect – domeniu [10].

Autoritatea este o relaţie triadică între:

purtătorul P - subiectul S şi domeniul D autorităţii

Autoritatea liderului este confirmată de respectarea și îndeplinirea, de către subordonați, a sarcinilor sau dispozițiilor transmise de către acesta. Cea mai răspândită metodă de clasificare ia în calcul modul de dobândire a autorității:

- autoritatea deontologică este cea care aparține superiorului, celui care, prin poziția ocupată, poate să emită dispoziții care trebuie ascultate;

- autoritatea epistemică este cea care aparține celui mai pregătit într-un domeniu, care are competențe unanim recunoscute.

Pentru a avea autoritate, un lider are nevoie de competențe multidisciplinare din partea sa. O atitudine autoritară nu trebuie confundată cu un comportament ambițios, arogant sau agresiv. unui La construirea autorității liderului contribuie o serie de factori precum comportamentul, încrederea, respectul și comunicarea. Comportamental, o atitudine autoritară este susținută de păstrarea controlului asupra propriei persoane și gestionarea emoțiilor. Încrederea și respectul se obțin atunci când, indiferent de nivelul de stres resimțit de echipă, liderul reușește să rămână coerent și subtil.

Pentru a avea autoritate, un lider are nevoie de competențe multidisciplinare din partea sa. O atitudine autoritară nu trebuie confundată cu un comportament ambițios, arogant sau agresiv [7; 10].

La polul opus regăsim excesul sau abuzul de autoritate, care are le bază încălcarea sau eludarea normelor legale și a drepturilor subalternilor. Excesul de autoritate se manifestă sub multe forme, de la respingerea legislației existente și încălcarea exigențelor deontologice, până la lipsa reacției față de nevoile subordonaților, nerespectarea demnității subalternilor, exprimarea lipsei de respect la adresa altor persoane etc. Lipsa autorității unui lider are consecințe negative și se reflectă prin diminuarea respectului de sine al subordonaților, scăderea eficienței, activități necoordonate ale membrilor echipei, încălcarea drepturilor subalternilor, atitudini discreționare, violențe verbale, crearea premiselor pentru eludarea autorității și, în final, abandonarea echipei.

Resursele praxiologice ale deontologiei:

Deontologia are o importanță practică deosebită pentru exercițiul autorității fiind capabilă să corecteze împrejurările și lacunele, păstrându-și neutralitatea și prevenind derapajele [10].

2. Caracteristicile ideale ale profesiilor

Societăţile moderne sunt societăţi profesionale. Orice persoană care îmbrăţişează o carieră îşi doreşte să fie recunoscută ca profesionistă a domeniului. În majoritatea cazurilor, inclusiv politicienii cât şi funcţionarii publici au avut alte profesii înainte să devină ceea ce sunt actul. Ei au fost de obicei economişti, medici, ingineri, profesori ş.a.

Tema pe care o tratăm se referă la sensurile conceptelor de profesionist şi profesionalism, precum şi la felul în care intervine etica în exercitarea acestor roluri.

Există numeroase definiri ale profesiilor. Următoarea are o mare adecvare la cerinţele etice:

Faptul de a câştiga venituri este la rândul său definitoriu. Amatorii pot să aibă

calităţi profesionale, dar nu îşi obţin veniturile de bază din practica de amator. În acelaşi timp, profesiile nu sunt organizaţii de caritate şi nu solicită altruism de la fiecare membru al grupului profesional. De obicei, organizaţiile altruiste sunt alcătuite din amatori. Acestora din urmă li se cere, conform moralei de rol, să se dedice fără avantaje materiale acţiunilor caritabile.

Există de asemenea ocupaţii cărora li se contestă statutul clasic de "profesii", tocmai prin aceea că nu sunt exclusive (de exemplu afacerile) sau nu au coduri care să conţină valori morale direct implicate în exercitarea profesiei (cum este cazul ingineriei, deşi actual încep să fie elaborate astfel de coduri). Profesiilor le sunt necesare coduri etice. Pentru ca aceste coduri să aibă autoritate morală, el trebuie să aibă consimţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Uneori acest consimţământ este cerut la intrarea într-o profesie şi în lipsa lui persoana nu este acceptată sau, dacă îi încalcă principiile cadru, este exclusă. Există cazuri în care anumiţi practicanţi ai unei profesii pun un monopol absolut pe regulile şi codul acesteia ajungându-se la ceea ce se poate numi "mafie a prototipului unei profesii" [6] .

Caracteristicile ideale ale profesiilor [6]:

a) Profesia presupune o cunoaştere a teoriilor domeniului, deci o pregătire consistentă şi îndelungată.

b) Standardele de iniţiere, menţinere şi avansare a unei persoane în competenţa profesională sunt stabilite de către corpul profesional.

c) Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de practică).

d) Rolul profesiilor este să ducă la satisfacerea unor nevoi sociale, deci practica profesională este legitimată de către comunitatea care beneficiază de rezultatele ei.

e) Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un cod etic prin care se stipulează, între scopurile centrale, şi cel al slujirii altruiste a societăţii.

f) Membrii unei profesii trebuie să aibă relaţii colegiale iar comportamentul fiecărui membru este monitorizat colegial.

g) În cazuri de haos şi catastrofă, membrii unei profesii trebuie să fie pregătiţi să se sacrifice, inclusiv să îşi rişte viaţa.

Profesionalismul este considerat o ideologie relevantă pentru cei care lucrează în acelaşi domeniu. El exercită rolul de a coagula credinţele comune ale unei profesii, întăreşte identitatea şi creşte stima de sine a membrilor unui grup profesional.

Profesionalismul este caracterizat prin [6]:

a) Expertiză în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).

b) Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării profesiei.

c) Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu.

d) Dedicaţia pentru o lungă parte a vieţii faţă de profesia aleasă.

e) Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând implicarea

emoţională excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi tratamentul preferenţial

nejustificat prin politicile domeniului.

f) Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a

standardelor profesionale.

3. Analiza principiilor deontologice din pespectiva autorității

Legalitatea competenței se referă la faptul că cei care slujesc statul nu pot acționa după bunul lor plac, activitatea lor fiind limitată de anumite acte normative. Liniile majore ale deontologiei țin de conformitatea comportamentului profesional la reguli și principii morale:

-principiul datoriei de a munci,

- principiul lucrului bine făcut,

-pricipiul respectului pentru om și pentru lucruri,

-principiul respectului pentru valoare și pentru lege.

Principiile reprezintă norme cu valoare strategică şi operaţională, care trebuie respectate în vederea asigurării eficienţei activităţilor proiectate la nivel organizaţional. Cunoaștem trei principii generale ale eticii:

- principiul egalităţii în faţa normelor,

- principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor),

- principiul relativismului şi absolutismului.

1. Principiul egalităţii în faţa normelor. Morala există nu pentru eroi şi sfinţi, nici pentru genii, ci pentru oamenii obişnuiţi. Aceasta nu înseamnă că eroii, sfinţii şi geniile nu trebuie să se supună normelor morale, ci subliniază doar faptul că morala este regula şi nu excepţia. Când este vorba despre egalitatea între oameni, nu ne referim la egalitatea lor intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea lor în faţa principiilor şi a normelor morale şi la egalitatea în faţa legii, tot aşa cum, din punct de vedere religios, ne referim la faptul că, în faţa lui Dumnezeu, toţi suntem egali. Pentru ca o astfel de egalitate să fie posibilă, principiile şi normele morale trebuie să fie înţelese, indiferent de gradul de educaţie al persoanei şi, în acelaşi timp, ele trebuie să fie practicabile. Prin urmare, conţinutul moralei vizează în cea mai mare măsură dilemele de zi cu zi şi se adresează celor care se confruntă cu astfel de dileme inserate în termenii a ceea ce am numit mai sus – problem morale.

2. Principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor). Într-o societate deschisă, pluralistă, oamenii pot sa-şi enunţe clar poziţia faţă de o problemă morală şi, în consecinţă, să acţioneze. De exemplu, dacă un medic este de părerea că avortul este imoral (e crimă), nu are decât să lucreze într-o clinică în care nu se fac avorturi sau să rămână doar obstetrician. Dacă o persoană nu este interesată să acţioneze pentru binele public, moral ar fi să nu se implice în politică sau în administraţia publică. În aceste cazuri este evidentă şi atitudinea diferită faţă de anumite poziţii fundamentaliste: o religie este impusă ca morală de stat şi transferată integral, sau aproape integral, în legislaţie.

Etica nu invocă adevăruri absolute, ci poziţii diferite faţă de problemele de alegere morală. Etica studiază standardele generale care se aplică celor mai mulţi oameni, în cea mai mare parte din viaţa lor. De aceea rareori ea ţine cont de particularităţi cum ar fi: sexul, rasa, capacităţile şi talentele, statutul unei persoane. Eventual, aceste particularităţi sunt tratate în context tematic (drepturi, dreptate, egalitate de şanse pentru membrii grupurilor defavorizate: drepturile femeilor, ale minorităţilor rasiale, etnice, religioase, sexuale). Principiile generale ale eticii tind să depăşească orice fel de diferenţe (chiar dacă această posibilitate este adesea pusă sub semnul întrebării).

3. Principiul relativismului şi absolutismului. Problemele din care derivă relativismul şi absolutismul, obiectivismul şi subiectivismul, sunt de tipul:

Cine sunt eu (sau oricare om) să-i judec pe alţii? Ce îmi dă mie dreptul să impun propriile standarde altor oameni? Ce le dă altor oameni dreptul să îmi impună principiile lor despre bine sau rău, dreptate sau nedreptate? (Aceste întrebări vizează legitimitatea normatorului).

Oamenii sunt făcuţi pentru principii şi reguli sau regulile sunt făcute pentru oameni? (Întrebarea respectivă vizează legitimitatea normei). Acest mod de a aborda morala intră în conflict cu caracteristicile considerate substanţiale oricărei morale: universalitatea, caracterul absolut şi obiectivitatea. Normele ar trebui să aibă un character absolut şi obiectiv: să nu depindă de credinţe, sentimente, obiceiuri particulare, nici de voinţa arbitrară a cuiva aflat în posesie de putere normativă. În interiorul unei comunităţi principiile şi normele anume aşa şi sunt interpretate: morala acelei comunităţi este Morala, iar binele ei este Binele tuturor.

Relativismul susţine că nu există standarde absolute, universale. Ele diferă în funcţie de comunitate şi istorie. Pentru a fi moral, trebuie să trăieşti în acord cu codul comunităţii tale şi să-l respecţi pe cel al altora. Problema toleranţei absolute faţă de alte coduri creează situaţii uneori inacceptabile. Naziştii aveau codul lor moral, dar nu putem spune că respectăm dreptul la genocid, fiindcă purificarea rasială era cerută de un astfel de cod. Nu se poate afirma că, în numele respectului pentru multiculturalitate şi toleranţă putem accepta, de exemplu, sclavia, sexismul (discriminarea pe baza apartenenţei la un sex), eugenia spartană, arderea văduvei (în India). Nu există standarde morale dincolo de coduri particulare, nimic nu e nici absolut, nici universal. Absolutiştii cred că standardele trebuie să fie accesibile universal şi se sprijină în această idee pe asemănările dintre normele diferitelor comunităţi, de exemplu: respectul faţă de părinţi, prohibirea incestului. Aceste standarde vin din intuiţie, conştiinţă, revelaţie divină [6].

Necesitatea identificării și analizei principiilor deontologiei din perspectiva autorității vine nevoia unei fundamentări, nevoia de a oferi purtătorilor autorităţii un ghid credibil de orientare. Un asemenea ghid poate căpăta fie forma:

- unei liste de valori morale universale,

- fie a unui set de porunci derivate din acestea, dar care să aibă cel puţin o treaptă de particularizare : aceea relativ la raporturile interumane bazate pe autoritate.

Principiile deontologiei trebuie înţelese ca norme morale universal aplicabile autorităţii pe baza raportării particularităţilor relaţiilor de autoritate la valorile morale universale de bine şi rău.

Întregul demers teoretic desfăşurat pe tărâmul deontologiei a încercat o menţinere a discursului în sfera generalului, fără o particularizare care, în ultimă instanţă, ar fi singura care ar putea produce un instrument de lucru: codul deontologic al unei profesii dinstincte. Soluţia adoptată de noi este aceea de extragere a unor principii ale deontologiei, înţelese ca norme morale universale aplicabile autorităţii, pe baza raportării particularităţilor relaţiilor de autoritate la valorile morale universale de bine şi rău.

Care este, deci, în ultimă instanţă, esenţa morală a unei relaţii de autoritate?

Reţinem faptul că aceasta se instituie între oameni, cel puţin din perspectivă socio-politică, egali în drepturi şi obligaţii, iar din perspectiva filosofiei umanului, la fel de liberi unii faţă de alţii, cu aceleaşi drepturi la existenţă şi la dezvoltarea personalităţii.

Cu toate acestea, relaţia de autoritate produce, în mod inevitabil, un dezechilibru:

-unul, în temeiul profesiunii sale, porunceşte, dă directive, ordine, dispoziţiuni,

-celălalt execută, se supune.

Adică:

-unul dobândeşte puterea,

- celălalt, în virtutea puterii primului, îşi îngrădeşte libertatea.

Egalitatea originară se rupe, balanţa se dezechilibrează.

În faţa acestei situaţii, inevitabile într-un sistem social bazat pe organizare, sistematizare şi ierarhie, tentaţiile sunt mari. Deţinătorul puterii va fi tentat să se considere atotputernic, să folosească discreţionar investitura sa. Bochenski identifică două sensuri ale abuzului de autoritate:

- depăşirea domeniului sau

- depăşirea subiecţilor, în încercarea de extindere a autorităţii la nivelul tuturor şi de apropiere de statutul lui Dumnezeu.

(Propoziţie: “P este putătorul autorităţii în raport cu toate subiectele şi în toate domeniile atunci şi numai atunci când P este Dumnezeu” Care este sensul unei asemenea ieşiri din cadrele logice şi morale ale autorităţii? Indiscutabil, acest sens este identificat în conştiinţa dezumanizată a deţinătorului puterii ca unul egoist, antiumanist.

Principiile deontologice în raporturi de autoritate

Principiul umanismului

Principiul celei-mai-mari-fericiri-a-celuilalt

Principiul reciprocităţii

Principiul autorităţii suficiente

Principiul autorităţii adecvate

Principiul delegării autorităţii

Principiul umanismului este, indiscutabil, un principiu moral universal. El rămâne, însă, fără obiect, dacă nu este raportat la o relaţie umană bazată pe autoritate. Toate mişcările umaniste ale lumii, de la cele antice la cele renascentiste, de la umanismul modern la cel contemporan au avut ca ţel suprem emanciparea omului de sub autoritatea totalitară, atotcuprinzătoare: fie a stăpânului divin, fie a celui pământean, fie de natura depăşirii domeniului, fie de natura depăşirii entităţilor subiective. Discuţia asupra limitelor libertăţii în raport cu societatea, cu divinitatea, cu graniţele spiritului, alunecă inevitabil în planul delimitării autorităţii. Purtătorul autorităţii începe a fi moral în clipa în care îşi consideră supuşii nu mijloace pentru realizarea scopurilor, ci propriu-zis scopuri.

Principiul umanismului, eventual în formula atât de sugestivă a lui Kant:

“Să nu privim omul niciodată numai ca mijloc, ci întotdeauna în acelaşi timp ca scop”

O replică dată umanismului, dezvoltată din antichitate până astăzi şi completată în epoca modernă pe componenta utilitarist-pragmatistă este replica eudemonistă, care propune tratarea omului în termeni de “fericire”.

Se formulează, astfel, un nou principiu al deontologiei, sub forma - Principiul celei mai mari fericiri a celuilalt sau, mai pe scurt, principiul altruismului. Desigur, şi altruismul se constituie ca valoare morală dincolo de conotaţiile autorităţii. Adus, însă, în planul autorităţii, altruismul generează un comportament special purtătorului autorităţii, care tinde să refacă dezechilibrul balanţei egalităţii despre care era vorba la începutul acestei analize. Procesul de echilibrare se derulează pe câteva trepte semnificative:

O primă treaptă pretinde purtătorului autorităţii să recunoască dreptul la fericire al celuilalt. Este prima şi cea mai de jos treaptă a altruismului, fără de care relaţia de autoritate nu trece pragul umanizării. Aceasta, pentru că acceptarea dreptului la fericire al celuilalt determină descoperirea omului de lângă noi, în spatele reţelei ierarhice care ne dă drept de dispoziţie.

O a doua treaptă pretinde purtătorului autorităţii să accepte că, în virtutea autorităţii sale, poate contribui la fericirea celuilalt. Este treapta angajării, a stabilirii unei relaţii necesare între autoritatea purtătorului şi fericirea subiectului.

A treia treaptă pretinde purtătorului autorităţii să facă din fericirea celuilalt, propria sa fericire. Este treapta moralităţii depline a actului autorităţii, care angajează plenar purtătorul autorităţii într-o atitudine morală înaltă.

Cea mai înaltă treaptă a altruismului este aceea care pretinde purtătorului autorităţii să lupte până la sacrificiul suprem pentru fericirea celuilalt. Este treapta eroismului autentic. Ea este atinsă rar, de personalităţi de excepţie, în situaţii de excepţie. Este atitudinea căpitanului care, în naufragiu, părăseşte ultimul corabia, a comandantului care pleacă la luptă în fruntea oastei, a şefului de sistem care, cu preţul vieţii, ţine sub control sistemul pentru salvarea celor care-l deservesc, a omului de ştiinţă care se oferă pe sine pentru a experimenta un vaccin împotriva unei boli grave, a ecleziastului care, cu preţul vieţii, refuză să-şi părăsească credinţa, a ziaristului care demască, cu preţul vieţii, actele criminale etc.

Desigur, în exercitarea autorităţii nu întotdeauna sunt parcurse toate treptele amintite. Uneori purtătorul autorităţii are limite de care nu se poate trece, alteori natura domeniului, faptele concrete nu impun parcurgerea acestora. Prima treaptă este absolut necesară; celelalte stau sub semnul deschiderii purtătorului de autoritate spre un ideal de personalitate morală. Principiul altruismului atrage după sine şi un alt mod de a vedea relaţia dintre purtătorul şi subiectul autorităţii, odată cu acceptarea primei trepte enunţate. Acceptarea dreptului la fericire al celuilalt ne plasează, imaginar, în locul lui, obligându-ne la reflecţia populară “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.

Principiul reciprocităţii presupune capacitatea subiectului de:

- a accepta să te judeci pe tine însuţi ca şi cum te-ar judeca ceilalţi,

- a gândi consecinţele actelor tale asupra celorlalţi ca şi când tu însuţi ai fi în locul lor, precum şi

- a porunci astfel încât să fii convins că tu însuţi ai accepta poruncile dacă ţi s-ar da ţie, sunt propoziţiile-cheie ale principiului reciprociţii.

Această schimbare imaginativă de rol are un efect benefic asupra măsurii şi naturii actelor de autoritate exercitate de purtător, îndemnând permanent la moderaţie, echilibru, dreaptă judecată, cumpătare etc.

Principiul autorităţii suficiente - principiul care dozează moral graniţele libertăţii. El rezultă din felul în care purtătorul autorităţii exploatează domeniul definit prin obligaţii, interdicţii şi permisiuni. îndeosebi acest principiu acţionează în orizontul permisiunilor. Se pune întrebarea: cât din acest orizont este efectiv utilizat în exercitarea autorităţii ? Fiind, după cum precizează logicienii, de domeniul libertăţii de acţiune, cum este utilizată această libertate de către purtătorul autorităţii? Invocat, din raţiuni strict pragmatice, îndeosebi de către făuritorii de legi, regulamente, dispoziţiuni, acest principiu este considerat a fi de natură să împiedice, într-un anumit domeniu, excesul de reglementare, ceea ce determină greutate în aplicare, în mişcarea agentului executor, în manifestările iniţiativelor acestuia. Principiul merge, însă, dincolo de acest pragmatism.

Orice domeniu al autorităţii este structurat în raport de scopurile concrete ale acţiunilor reglementate, iar sancţiunile puse la dispoziţie sunt o reflectare a măsurilor de constrângere necesare, dar niciodată obligatorii. Adesea ele sunt formulate la modul posibil: “Şeful, managerul poate lua următoarele măsuri… “ şi foarte rar la modul obligatoriu: “…trebuie să ia următoarele măsuri”.

Principiul autorităţii suficiente continuă să acţioneze, de pe poziţiile deontologiei, pentru a doza, în raport cu libertatea subiecţilor autorităţii, utilizarea conţinutului efectiv al reglementării, ştiut fiind faptul că, cel mai adesea, reglementările nu pot lua în considerare varietatea infinită a tipologiilor umane, fiind preocupate să pună la dispoziţia purtătorilor autorităţii nu numai directive de acţiune, ci şi mijloace de constrângere, iar principiul creează purtătorului autorităţii tocmai libertatea de a alege împejurările de utilizare a reglementărilor. Cantitatea reglementărilor efectiv antrenate în exercitarea autorităţii este vegheată de “principiul autorităţii suficiente”, care pretinde purtătorului autorităţii ca, în limitele unei eficienţe prescrise, să dea cât mai mare libertate de mişcare subiecţilor, astfel încât aceştia să se simtă în cât mai mare măsură părtaşi la succesul acţiunii.

Natura reglementărilor utilizate, îndeosebi a celor de sancţionare, este vizată de un alt principiu, înrudit cu cel anterior, pe care-l numim Principiul autorităţii adecvate. Capacitatea purtătorului de autoritate de a aplica acest principiu ţine nu numai de acordul dintre laturile deontică şi epistemică ale autorităţii, invocate de J.M. Bochenski, ci şi de măsura în care purtătorul autorităţii îşi asumă criterii generale de moralitate, care să-l împiedice “să îşi însuşească ilegitim o autoritate epistemică” sau una “deontică”.

A te afişa ca expert în domenii în care nu eşti competent, ca şi a emite directive în domenii pentru care nu eşti împuternicit, a sancţiona disproporţionat în raport cu natura actelor ilicite, pentru acte inventate, sau diferenţiat în funcţie de criterii subiective, reprezintă încălcări ale principiului autorităţii adecvate.

Un alt aspect analizat în domeniul logicii autorităţii şi care naşte reflecţii deontologice este acela al delegării autorităţii. Principiul delegării autorităţii consacră dreptul purtătorului autorităţii de a delega o parte din domeniul acesteia către un terţ, în condiţii logic determinate, se pune problema exigenţelor morale ale actului delegării. Ele ar fi, în principiu, următoarele:

·- Nu este justificată moral orice delegare de autoritate
·- Nu este justificată moral delegarea de autoritate în orice împrejurare.
·- Nu este justificată moral delegarea de autoritatea către orice persoană.

Principiul delegării autorităţii ar putea fi subsumat unui principiu de mai mare rezonanţă şi popularitate în rândul eticienilor, acela al asumării responsabilităţii, dar, din cauza extensiilor presupuse de termenul “responsabilitate”, dincolo de sfera deontologiei, considerăm mai potrivit să adoptăm un concept care caracterizează în mod necesar şi suficient câmpul de acţiune al deontologiei.

Principiul deontologic al delegării autorităţii generează cel puţin trei propoziţii normative cu grad de generalitate, aplicabile oricărui domeniu în care se instituie o relaţie socială de autoritate:

a) Delegarea autorităţii pe domenii care ţin de responsabilitatea expres asumată de purtător este repudiată moral.

b) Delegarea autorităţii cu scopul sustragerii de la asumarea unor posibile eşecuri sau cu alte scopuri care ţin de protejarea propriei persoane este repudiată moral.

c) Delegarea autorităţii deontice către o persoană care nu posedă autoritatea epistemică corespunzătoare este repudiată moral. La fel este repudiată şi acceptarea delegării de către persoana delegată, atunci când aceasta ar putea refuza delegarea.

Făcând o recapitulare a principiilor enunţate mai sus, vom nota faptul că acestea se comportă ca norme deontologice universale, în sensul că ele pot sta ca fundament pentru oricare construcţie deontologică particulară.

Multiplicitatea deontologiilor este justificată de marea diversitate a modalităţilor de manifestare a autorităţii, precum şi de nevoia de a indica cu cât mai mare relevanţă actul ilicit moral în exercitarea autorităţii. Aşa cum remarcam mai sus, esenţa imoralităţii politicianului rezidă în diferenţa dintre proclamaţie şi acţiune politică, a juristului în folosirea actului de justiţie în scopuri străine dreptăţii, a militarului în folosirea autorităţii în scopuri străine de misiunile armatei, a preotului în diferenţa între ceea ce zice şi ceea ce face, a ziaristului în trecerea de la informaţie şi opinie, la manipulare, a medicului în trecerea de la interesul pentru viaţa omului la acela pentru banii lui, a artistului în adoptarea, din interes, a prostului gust etc.

Puterea este prezentă nu numai sub semnul politicului, ci în toate formele de manifestare a autorităţii, ea fiind expresia unităţii dintre logica organizării sistemelor sociale şi caracterul deontic al statutului purtătorului de autoritate. Este de remarcat faptul că cenzura morală a puterii, în virtutea modului de utilizare a instrumentelor specifice moralei pentru consolidarea autorităţii, se manifestă cu precădere ca autocenzură, iar cristalizarea unui cod deontologic depinde fundamental de capacitatea şi disponibilitatea deţinătorilor puterii de a-şi asuma nevoia de autoidentificare în raport cu răul moral şi de acceptare a regulilor morale ale conduitei [6; 10; 9].

Principiile deontologiei trebuie aplicate mai degrabă în spiritul decât în litera lor. Intervine, aici, experienţa, iscusinţa, arta de a reglementa, împreună cu capacitatea efectivă a autorilor de coduri deontologice de a trece de la “deontologie”, cu principiile ei, gândite analitic, la “deontologii”, cu normele lor practic-aplicative, gândite sintetic.

Principiile deontologiei, dincolo de particularităţile prezentate, reprezintă pentru purtătorul de autoritate repere permanente de reflexie, atât la nivel individual, cât şi colectiv, atât în calitatea lor de repere de reflecţie morală, cât şi, pornind de la înalta capacitate de autoevaluare proprie acestuia, în calitate de subiecte provocatoare de autocreaţie în domeniul propriei personalităţi morale [3].

Sarcini de autoevaluare:

Relevaţi semnificaţia conceptelor: profesie, profesionalism, etică profesională,

virtuţi profesionale.

Daţi exemple din care să reiasă distincţiile între: profesie şi ocupaţie,

profesionism-amatorism.

Care sunt caracteristicile ideale ale profesionistului?
Care sunt valorile acestuia, cu alte cuvinte, în ce constă profesionalismul?
Daţi exemple de dileme etice din propria profesie sau ocupaţie.

Tematica pentru studiul individual:

Caracterul contractual al eticii profesionale.
Principiul autonomiei, paternalismului și binefacerii în etica profesională.
Valorile și virtuțile activității profesionale în sfera politică și publică
Dileme etice în activitatea profesională

Bibliografie selectivă:

Cozma Carmen. Elemente de etică şi deontologie. Editura Universităţii AI Cuza, Iași, 1996
Davis Nancy. Deontologie contemporană. În: Tratat de etică (ed. Singer Peter). Polirom, 2006, p. 235-248
Grigoraş Ioan. Probleme de etică. Editura Universităţii AI Cuza, Iași, 1999
Lazăr Cornel. Autoritate şi deontologie. Editura Licorna, 1999.
Leonte Ana-Daniela. Codul etic al omului politic vs conduita clasei politice prezentată de Noam Chomsky. În: Buletin Științific, Fascicula Filosofie, seria A, Vol. XXIII, 2014, p.505-512, http://bslr.ubm.ro/files/2014/Leonte%20-%20Codul%20etic.pdf
Miroiu Mihaela. Etica profesională. Curs universitar. Universitatea București, 2000
Sandu Antonio. Etică profesională şi transparenţă în administraţia publică: Suport de curs. Suceava, 2019, http://lumenresearch.net/wp-content/uploads/2019/03/Suport-curs_Etica-si-transparenta-in-AP_SANDU_2019.pdf
Sandu Antonio. Etică și deontologie profesională. Iași, Editura Lumen, 2012
Sandu Antonio. O etică centrată pe valori în sfera publică. Iaşi, Editura Lumen., 2017

10.Zăgărin Adelin, Dragomirescu Mihai. Deontologie și etica autorității, În: Revista intelligence, 3 martie 2021, https://intelligence.sri.ro/deontologie-si-etica-autoritatii/