Tema 5 Fiziologia excreției și glandelor endocrine

5.1 Generalități

 Excreția reprezintă procesul de eliminare a substanțelor rezultate în urma procesului de descompunere datorat metabolismului, alături de alte materiale inutile organismului, care trebuie eliminate.  Acesta este un proces esențial pentru toate formele de viață existente. Excreția reprezintă un proces total opus secreției, prin care substanțele secretate pot avea sarcini specifice după ce au părăsit celula.

     La mamifere procesul de excreție reprezintă formarea urinei în rinichi și formarea de molecule de dioxid de carbon (reziduuri metabolice abundente specifice mamiferelor) ca urmare a respirației, care apoi sunt exhalate din plămâni. Aceste materiale inutile sunt eliminate prin urinare și respectiv prin exhalare. În procesul de urinare, controlul hormonal al excreției apare la nivelul tubilor distali ai rinichilor în funcție de instrucțiunile provenite de la hipotalamus. În cazul în care nu se produce excreție într-un organism, se vor acumula substanțe reziduale care vor duce la îmbolnăvirea și ulterior la moartea organismului.

     Sistemul excretor (aparatul excretor) este un sistem funcțional care îndepărtează din organism produși inutili și toxici, asigurându-se astfel menținerea constantă a compoziției mediului intern - homeostazia. Sistemul excretor îndeplinește o dublă funcție: a) reglează mediul intern prin menținerea unei aceleiași cantități de săruri și de apă, cea mai mare parte din prisos fiind eliminată prin rinichi; b) elimină substanțele inerte și substanțele toxice, rezultate din metabolismul substanțelor proteice. Principala cale de excreție este calea renală.

Alte căi de excreție, decât calea renală sunt:

 plămânii, 

branhiile, 

glandele sudoripare, 

ficatul,

 tegumentul,

mucoasa intestinală.

Rinichiul este organul principal de eliminare a substanțelor toxice endogene sau exogene din organism. De altfel, principala cale de eliminare a substanțelor toxice din organism o constituie aparatul uro-excretor (aparatul urinar). Rinichiul îndeplinește următoarele funcții în organism:

• Funcția de excreție sau depurare a organismului de substanțe nefolositoare endogene și exogene: substanțe neazotate (pigmenți biliari, resturi lipidice, resturi glucidice, fos-fați, biarbonați etc.) și substanțe azotate rezultate din metabolismul intermediar (uree, acid uric, creatinină)
• Menține echilibrul acido-bazic. Acizii care se acumulează în organism sunt eliminați în special prin intermediul rinichiului. Când în organism se acumulează baze, acestea sunt tamponate la diverse niveluri sau sunt eliminate prin rinichi, piele, intestin etc. Prin rinichi se elimină și cetoacizii și amoniacul pentru a împiedica devierea echilibrului acido-bazic;
• Menține echilibrul hidroelectrolitic. Acest echilibru se menține în mare parte constant datorită eliminării apei și electroliților prin rinichi. La menținerea echilibrului hidroelectrolitic participă și alte organe (hipotalamusul, hipofiza, suprarenala etc.) care acționează prin intermediul rinichiului. Rinichii mențin constantă compoziția mediului intern, prin funcțiile lor de îndepărtare a produșilor toxici și de menținere a echilibrului apei și electroliților;
• Funcția endocrină. Rinichiul secretă mai multe substanțe cu proprietăți de hormoni: renina, prostaglandine, kinine biogene, eritropoietina etc.

     La nivelul plămânului se realizează eliminarea CO₂ și a unor substanțe volatile, cum ar fi unii corpi cetonici (acetona) etc.

     Substanțele de dezasimilație azotoase pot fi eliminate prin branhii la pești (celulele acidofile) și prin glandele sudoripare la mamifere.

      Ficatul, prin intermediul bilei, elimină produșii toxici exogeni sau endogeni, corpi acizi sau bazici, colesterolul, produșii de degradare a hemoglobinei, așa cum este bilirubina.

     Cantități apreciabile de apă sunt eliminate prin plămâni și prin tegument. În ultimul caz apa se elimină sub formă de sudoare și sub formă de vapori.

     O anumită cantitate de colesterol, de fosfați, de calciu, de magneziu și de fier se elimină prin mucoasa intestinală în lumenul intestinal.

Rinichii prezintă o margine concavă către medial (hilul renal unde se gasesc nervii, vasele sanguine, limfatice și ureterul) și o față laterală convexă. Sunt localizați retroperitoneal, intinzându-se aproximativ între vertebrele T₁₂-L₃. Rinichiul stâng este poziționat de obicei superior de cel drept.

Bazinetul renal este portiunea superioara dilatată a ureterului alcatuită din trei calice mari, fiecare din acestia ramificându-se în mai multe calice mici.
Rinichiului i se descriu:

- corticală renală situată la exterior
- medulară renală la interior (conține piramide Malpighi și piramide Ferrein care pătrund în corticală renală) .
Rinichiul are aproximativ 1 - 4 milioane de nefroni. Nefronul este considerat a fi unitatea morfo-functională a rinichiului.

Structura rinichiului .
Rinichiul este acoperit la suprafata de o capsulă fibroasă care are în structura sa fibre colagene și fibre elastice. Sub capsula se află un strat subțire și dicontinuu de fibre musculare și netede.
În afară capsulei se află o perniță adipoasa (grăsoasă). Pe o secțiune frontală se vede ca rinichiul este alcătuit dintr-un strat periferic de culoare brun galbuie „substantă corticală” și o zonă internă de culoare rosie închis „substantă  medulară”.
Zona medulară este mai întinsă și conține 14 piramide renale numite piramide Malpighi; vârful piramidelor se numește papila renală și este îndreptat spre sinusul renal.
     Piramidele au aspect striat dat de prezență tubilor colectori (se numesc tubi Bellini). Acești tubi se deschid în cele 15-20 orificii din papila renală. Din zona corticală pleacă între piramidele Malpighi prelungiri corticale numite coloane renale Bertin.
     La bază piramidelor Malpighi situată către suprafață se observă piramide mici (dispuse în baza cu vârful spre suprafața rinichiului), numite piramide Ferrein. Ele sunt expansiuni (prelungiri) ale medularei spre corticală și sunt în numar de 300 pentru o singură piramidă Mal-pighi. Piramida renală Malpighi, împreuna cu coloane renale din jurul ei alcătuiesc un lob renal . Fiecare rinichi având aproximativ 14 lobi renali.
     Piramida Ferrein, împreună cu zona corticală ce o înconjoară alcătuieste un lob renal; fiecare lob renal având practic 300 de lobuli renali; numarul lobulilor renali este egal cu cel al piramidelor renale Malpighi.
     La nivelul rinichiului se găsesc nefroni situați atât în corticală cât și în medulară. Ei reprezintă unitatea structurală și funcțională a rinichiului.
     Există aproximativ 2 milioane de nefroni, dar ca neuroni nu funcționeaza toți în același timp.
Nefronul este format dintr-un corpuscul renal, tubul contort proximal, ansa Henle, tubul contort distal, care se deschid în tub colector.
Corpuscul renal (Malpighi) este situat în corticală și are în structura sa:
- un glomerul vascular;
- o capsula Bowman (care înconjoară capilarul) și care prezintă o foiță viscerală și una parietală între care se află un spațiu de colectare a urinei. Cele doua foițe: viscerală și parietală sunt formate dintr-un strat de celule turtite, asezate pe structura cunoscută a peretelui capilar sanguin (endoteliu, membrana bazală, periteliu).
Astfel, glomerulul renal prezintă:
- un pol vascular - care prezintă locul de patrundere și ieșire al vaselor în corpul renal;
- un pol urinar - la nivelul căruia se petrece urina dintre etapele formării urinei.
     În continuare se află tubul contort proximal - care prezintă o porțiune în zona corticală și una în zona medulară.

- ansa lui Henle - un tub în forma de „U” care prezinta o ramura descendenta si una ascendenta;
- tubul contort distal - se continua cu tubul colector care se varsa în tubi uriniferi, ambii dând aspectul striat al piramidei Malpighi.
Vasculatia rinichiului.
Rinichiul este vascularizat de:
a) Arterele renale (stânga, dreapta) - ramuri directe în aorta. Artera stângă  este mai scurtă decât cea dreapta. Aceasta se divide în interiorul rinichiului, ajungând în final la nivelul glomerulului renal. Aici se divide într-o vasta rețea capilară care hranește tubii contorti după care se varsă în venele renale.
b) Venele - debutează în corticala rinichiului numite vene stelare. Aceste vene stelare se grupează în vene lobulare (între piramidele Ferrein), se varsă în vene arcuate ce au traseu invers arterei arcuate.
c) Circuatia limfatică – apariția ganglionilor limfatici; iar inervația este simpatică și arasimpatica

Ureterele sunt două la numar, au aspect tubular, o lungime de aproximativ 10-12 cm lungime. Sunt situate retroperitoneal, între pelvisul renal și vezica urinară în care intră pe peretele posterior, oblic prin intermediul unei valve fiziologice.
Trecerea urinei în vezica urinară se face în jeturi intermitente odată cu undele de contracție.
Vezica urinara Este organ musculo-cavitar, cu mare plasticitate al carui principal rol este de a depozita urina. Aceasta este alcatuită din corp si col.
Uretra Este un conduct musculo-membranos care are ca rol principal transportul urinei din vezica urinară către exterior. Există o diferențiere pe sexe: la femeie uretra are rol strict urinar pe cand la barbat aceasta asigura și transportul spermei. Uretra masculină este mai lungă și prezintă patru segemente: prostatic, membranos, bulbar și penian.
                                               5.3 Formarea urinei
Formarea urinei are loc la nivelul nefronilor și se realizează în 3 etape:
- ultrafiltrarea glomerulară
- reabsorția tubulară
- secreția tubulară
1.Ultrafiltrarea glomerulară
Ultrafiltrarea glomerulară se realizează la nivelul corpusculului renal Malpighi; constă în trecerea unei mari cantități de apă, ioni și substanțe toxice din capilarele glomerului vascular în spațiul dintre pereții capsulei Bowman.
Prin ultrafiltrarea glomerulară se formează urina primară care este o plasmă deproteinizată (lipsita de proteine).
În fiecare minut se formează 125 ml de urina primară; în 24 de ore se formează 180 l de urina primară. Urina primară trece mai departe în tubul urinifer.
2.Reabsorția tubulară
Reabsorția tubulară se realizează la nivelul tubului urinifer; constă în trecerea substanțelor utile din urina primară în capilarele peritubulare care înconjoară tubul urinifer.
Reabsorția tubulară se face în două  moduri:
a) activ (cu consum de energie) prin care sunt recuperate glucoza, aminoacizii, vitaminele B₁₂ si C, ionii de Na⁺ și K⁺, fosfații si sulfații.
b) pasiv (fără consum de energie) prin care sunt recuperate apa, ureea si ionii de Cl^-
3.Secreția tubulară
Secreția tubulară se realizează la nivelul tubului urinifer și este procesul invers reabsorției tubulare.Constă in trecerea unor substanțe toxice din capilarele peritubulare în tubul urinifer.
Secreția tubulară se realizează în două  moduri:
a) activ pentru ionii de H⁺ și K⁺, acidul uric, unele medicamente
b) pasiv pentru amoniac și uree
     In urma reabsorției și secreției tubulare rezultă urina finală, diferită cantitativ și calitativ (compoziție) de urina primară.
Urina finală conține:
- 95% apa
- 5% substanțe dizolvate, dintre care 2% săruri minerale (cloruri, sulfați, fosfați carbonați) și 3% substanțe organice (uree, acid uric, creatinină).
     Urina finală la un om sanatos nu conține niciodată glucoză. Glucoza este prezentă doar în urina persoanelor bolnave de diabet. Volumul de urină produsă de rinichi in 24 de ore se numește diureză și are o valoare medie de 1,8 l.

 

5.4 Morfofiziologia aparatului endocrin

     Sistemul endocrin cuprinde toate glandele endocrine prezente în corpul uman. Aceste glande, deși nu au continuitate fizică și topografică, reprezintă un sistem unitar care este integrat într-un mod armonic din interdependența mutuală și prezența axei hipotalamice – pituitare, care asigură echilibrul întregului sistem.

     Glandele endocrine realizează chimicale numite hormoni (hormoni endocrini sau incretini) care trec prin circulația sângelui. Aceștia au funcții aferente menținerii homeostazei organismului, cât și pentru furnizarea echilibrului funcțiilor corpului (în ciuda schimbărilor externe de mediu) și caracteristicile fizicochimice ale mediului intern.

 

     Endocrinologia reprezintă știința care studiază structura și funcția sistemului endocrin - glandele cu secreție endocrină și hormonii produși de acestia direct în sânge.

     Alături de sistemul nervos, sistemul endocrin ajută la transmiterea și integrarea informațiilor; daca sistemul nervos reglează activitățile organismului prin intermediul impulsurilor electrice transmise de catre neuroni, acestea fiind rapide și scurte, sistemul endocrin o face mai lent, dar având un raspuns de lungă durată, prin termediul hormonilor transportați prin sange până la nivelul celulelor țintă.

     Secreția hormonală este ajustată în permanență în funcție de mediul intern și extern printr-un mecanism complex de feedback. Identificarea acestui mecanism de control și a biortimurilor endogene a permis structurarea unor protocoale de diagnostic și tratament de exactitate aproape matematică - o particularitate a endocrinologiei. Spre deosebire de feedback, biortmurile sunt înnăscute, dar suferă o sincronizare sub influența factorilor de mediu. Ele pot avea o periodicitate de minute-ore (secreția gonadotropinelor hipotalamice), pot fi circadiene (periodicitate de circă 24 de ore - secretia cortizolica, de testosteron) sau repetabile la aproximativ 30 de zile (ovulația)

Glandele endocrine sunt reprezentate de hipotalamus, hipofiză (pituitara), epifiză (glanda pineala), glanda tiroidă, glandele paratiroide, pancreas (componență endocrină), glandele suprarenale, gonadele (ovarele sau testiculele).

Orice afectare glandulara poate determina o disfuncție - o hipofuncție (un deficit hormonal) sau o hiperfuncție (un exces hormonal).

HIPOTALAMUSUL

Hipotalamusul este o structura care aparține sistemulului nervos central cu rol complex :

• integrarea în mediu
• homeostazia organismului
• comportament alimentar și sexual
• ingestia si excreția hidrica
• bioritmurile
• reacția la stres
• reglarea stărilor emoționale primare precum furia și frica
• reglarea circulației și respirației, a temperaturii bazale
• controlează axele endocrine (prin secreția unor releasing hormoni)

     Fiecare axa endocrină dispune la nivelul hipotalamusului de un releasing hormon pentru fiecare trop hipofizar, care controlează la randul lui o glanda periferică. În cadrului fiecărei axe hormonii periferici controlează la randul lor tropii hipofizari și hormonii hipotalamici prin mecanismul de feedback.

 Asadar hipotalamusul secretă:

• TRH - hormon de stimulare (thyroid releasing hormone) pentru celulele tireotrope hipofizare
• CRH - hormon de stimulare (corticotropin releasing hormone) pentru celulele corticotrope hipofizare
• GH-RH - hormon de stimulare (growth hormone releasing hormone) pentru celulele hipofizare secretante de GH
• Gn-RH - hormon de stimulare (gonadotropin releasing hormone) pentru celulele hipofizare secretante de gondadotropi

De asemenea hipotalamusul are si rol inhibitor:

• prin secrțtia de dopamina asupra secreției hipofizare de prolactina
• prin secreția de somatostatina - inhibă secrația de GH si GH-RH, de ACTH, TSH, PRL, inhibă eliberarea hormonilor tractului digestiv și pancreatici, inhibă secreția acidă gastrică și intestinală, fluxul biliar

GLANDA HIPOFIZĂ

Glanda hipofiză se mai numeste și glanda pituitară și este situată median într-o structura osoasă numita șeaua turcească (sella turcica). Glanda hipofiză este în conexiune cu hipotalamusul prin tija pituitară prezintă 2 componente majore: adenohipofiză sau hipofiza anterioară si neurohipofiză sau hipofiza posterioară; intre cele doua parti există lobul (pars) intermediar rudimentar la om.

Adenohipofiza este locul de secreție a hormonilor care controlează funcția glandelor periferice sau acționează direct asupra diverselor aparate, sisteme și metabolisme. Acestia sunt reprezentați de TSH, POMC (ACTH, αMSH, β-lipoproteina, β-endorfina, met-enkefaline) GH, FSH si LH, Prolactina.

• TSH-ul este hormonul stimulant al glandei tiroidiene, determinând la acest nivel secreția hormonilor tiroidieni (T₃ si T₄)
• POMC (pro-opiomelanocortina) este un precursor polipeptidic, care ulterior va da naștere mai multori hormoni peptidici: ACTH-ul care reglează sinteza și secreția glucocorticoizilor la nivel adrenal; αMSH-ul cu rol in reglarea apetitului, comportamentului sexual și a secreției de melanina; β-endorfine și met-enkefaline reprezentând peptide opioide endogene
• GH-ul este hormonul de creștere cu rol în diferite metabolisme și dezvoltarea organismului. Acțiunea sa este fie directă la nivel metabolic, fie prin intermediul IGF₁ secretat la nivel hepatic - rol în creștere
• Gonadotropii reprezentați de FSH si LH stimulează gonadele (ovarele și testiculele), având rol în hormonogeneză (estradiol, testosteron, progesteron) și în gametogeneză (ovulație, spermatogeneză)
• Prolactina stimulează secreția lactată; ea crește fiziologic în sarcină si alaptare, exercițiu fizic, stres, stimulare mamelonară

La nivelul neurohipofizei regăsim proiecțiile axonale ale neuronilor magnocelulari hipotalamici. Practic hipofiza posterioară sau neurohipofiză este formată din tesut nervos, ca și hipotalamusul, și nu din tesut glandular precum restul glandei hipofize. Neurohipofiza este responsabilă de eliberarea în circulația a vasopresinei și oxitocinei.

• Vasopresină sau hormonul antidiuretic stimulează retenția hidrică la nivel renal, determină creșterea presiunii arteriale prin contracția arteriolelor
• Oxitocina are ca efect contracția uterină și stimularea lactației

Cînd la nivelul glandei hipofize este identificată o modificare structurală (un adenom / tumoră, o scădere în dimensiuni / empty sella), medicul endocrinolog va investiga funcția acesteia:

• dacă este asociată o hiperfuncție - o producție în exces a unui hormon de regulă, mai rar o secreție de mai mulți hormoni - poate fi necesar un tratament medicamentos sau chirurgical
• daca este prezentă o hipofuncție - un deficit de unul sau mai mulți hormoni hipofizari, se va institui un tratament substitutiv; hormonii adrenali și cei tiroidieni sunt esențiali pentru supraviețuire și ei vor fi intotdeaună substituiți; hormonul de creștere va fi substituit în primul rând la copii, iar gonadotropii sunt importanți pentru fertilitate și menținerea caracterelor sexuale secundare

GLANDA TIROIDĂ

Glanda tiroidă are forma literei H, fiind formată din 2 lobi și istm. Glanda tiroidă se gasește la baza gâtului, corespunzând primelor inele traheale.

Elementul caracteristic este foliculul tiroidian având în centru coloidul, inconjurat de tireocite. Acestea sunt cele care produc hormonii trioidieni (T₃ si T₄). Celulele parafoliculare C produc Calcitonina.

• Hormonii tiroidinei reprezentați de tiroxină (T₄) si triiodotironină (T₃) sunt importanți pentru :
  • Creșterea și dezvoltarea normală și armonioasă a organismului, a creierului la copil
  • stimulează sistemul cardio-respirator (tahicardie/bradicardie)
  • sistemului nervos - poate determina iritabilitate si neliniște
  • controlează buna funcționare a gonadelor și fertilitatea
  • metabolismul glucidelor, proteinelor și lipidelor
  • producere de energie
  • Calcitonina are rol în homeostazia calciului în organsim. Nivelul crescut al calcitoninei ar putea sugera o dezvoltare anormală a celulelor parafoliculare tiroide, întalnită în carcinomul medular tiroidian.

Deficitul de hormoni trioidieni se va numi hipotiroidism, în formele severe cu debut perinatal ducând la cretinismul gusogen, iar dacă este diagnosticat la adult forma severă este cea de mixedem – creștere în greutate, bradilalie, bradipsihie, infiltrarea tegumentelor, astenie fizică marcată, tulburări ale somnului, bradicardie.

Excesul sau hiperproducția de hormoni tiroidieni este hipertiroidismul și duce la scădere în greutate, agitație psiho-motorie, tahicardie și creșterea valorilor tensionale, hipersudorație. Dacă este determinată de o patologie autoimună se va numi Boala Basedow-Graves.

La nivelul glandei tiroide se dezvoltă adesea noduli tiroidieni, ei putând fi insotiți de modificări ale funcției, dar acest lucru nu este obligatoriu.

GLANDELE PARATIROIDE

     Glandele paratiroide sunt in număr de 4, fiind situate de obicei în spatele lobilor tiroidieni. Pot exista insă și paratiroide supranumerare, paratiroide situate ectopic - intratiroidian, mediastin, pericard.

     Glandele paratiroide contribuie la menținerea echilibrului fosfo-calcic prin secreția de PTH (parathormon). Acțiunea PTH-ului este una complexă, având receptori la nivel renal și osos. Nivelul lui este reglat de nivelul seric de Calciu si Fosfor, alături de nivelul de vitamina D.

Deficitul de parathormon caracterizează hipoparatiroidismul; este mai rar întâlnit, de obicei secundar intervențiilor chirurgicale în loja tiroidiană / paratiroidiană; foarte rar autoimun sau alte cauze. Se caracterizează prin hipocalcemie importantă.

Excesul de parathormon, hiperparatiroidismul, poate fi primar - una sau mai multe glande paratiroide produc în mod autonom PTH în exces determinând hipercalcemie și osteoporoză, dar și numeroase alte semne și simptome sistemice; mai frecvent este hiperparatrioidismul secundar deficitului de vitamina D și calciu.

GLANDELE SUPRARENALE

Glandele suprarenale sau adrenale, după cum sugerează și numele, se regăsesc la polul superior al rinichiului. Sunt formate din zone cu embriologie și funcție distinctă: corticosuprarenală are rol în producția de gluco- și mineralocorticoizi, steroizi iar medulosuprarenală sintetizează catecolamine.

Corticosuprarenala cuprinde 3 zone :

• zona glomerulară, situată imediat sub capsula glandei, importantă pentru secreția de mineralocorticoizi - Aldosteron
• zona fasciculată, cea mai bine reprezentată parte a corticosuprarenalei, bogată în lipide, produce glucocorticoizi și androngeni
• zona reticulată, adiacentă medularei, secretă predominant androgeni și în cantități mai mici glucocorticoizi.  Zonele fasciculată si reticulată funcționează ca un tot unitar fiind sub controlul ACTH-ului

Secretia Cortizolului este esențială pentru supravețuire, homeostazia organismului, creștere și dezvoltare, rol in metabolisme, sistem imun, sistem cardiovascular și respirator, aparat excretor și sistemul nervos central. Cortizolul și ACTH prezintă ritm de secreție nictemeral - cu o secreție maxima dimineață (ora 7:00 - 9:00) și un minim la primele ore de somn (ora 23:00 - 24:00).

Androgenii suprarenali cresc la ambele sexe în perioada prepubertară, fiind importanți pentru dezvoltarea pilozității axilo-pubiene și a libidoului la femei; la bărbați au un rol minor predominând androgenii testiculari responsabili de menținerea caracterelor sexuale și stimularea comportamentului sexual.

Secreția de Aldosteron în schimb este reglată de sistemul Angiotensina- Renina. Aldosteronul este important pentru echilibrul sodiului / potasiului în organism, excesul ducând la retenție de Na⁺ și creșterea valorilor tensionale.

Excesul de Aldosteron va determina retenție hidrosalină și hipertensiune. Hiperaldosteronismul primar este determinat de un adenom dezvoltat de la nivelul corticalei, cu secreție autonomă de Aldosteron.
Excesul de Cortizol, numit si sindrom Cushing, caracterizat prin redistribuția țesutului adipos la nivelul trunchiului, creștere în greutate, hirsutism (pilozitate în exces), modificări ale tegumentului, vergeturi roșii-violacei, tulburări metabolice (hiperglicemie până la diabet zaharat, creăterea nivelului de colesterol), tulburări ale imunității, tulburări neuro-psihiatrice, tulburări menstruale și de fertilitate - acestea fiind doar câteva dintre semnele și simptomele asociate sindromului Cushing.

Hiperandrogenismul poate fi asociat hipercorticismului sau independent și este caracterizat la sexul feminin prin hirsutism, alopecie, acnee, sau în formele mai severe și cele congenitale malformații genitale. La bărbați poate fi adesea asimtomatic.

Deficitul de hormoni adrenocorticali – insuficiența corticosuprarenală - o afecțiune cu prognostic sever dacă nu este diagnosticată și tratată la timp, se caracterizează prin hipotensiune arterială (în special ortostatică), modificări electrolitice severe, pierdere în greutate, tulburari ale tranzitului intestinal, astenie fizică marcată, slabiciune musculară, în formele primare asociază o hiperpigmentare cutanată; în formele severe sau acute poate mima abdomenul acut chirurgical și necesită intervenție medicală de urgența. Se trateaza substitutiv cu derivate de Cortizon.

Medulosuprarenala face parte din sistemul nervos simpatic, intervenind în condiții de stres sau cand apare o perturbare marcată a homeostaziei organismului. Secretă adrenalina și în cantitate mică noradrenalina. Ambele au rol atât periferic, cât și central de neurotransmitatori. Dopamina, a treia catecolamina naturală este un neurotransmițător al sistemului nervos central.

Principalul rol al medulosuprarenalei este de adaptare la orice situatie critică: hipoglicemie, hipotensiune, frig, exercițiu fizic, stres fizic sau psihic.

Excesul de adrenalina caracterizează Feocromocitomul – afecțiune cu potențial sever dacă nu este diagnosticată și tratată la timp. Poate determina pusee de hipertensiune, tahicardie, dar și instabilitate hemodinamică cu hipotensiune până la colaps vascular. Tratamentul este chirurgical - indepartarea formațiunii tumorale cu secreție de metanefrine / normetanefrine.

GONADELE

Gonadele (testiculele și ovarele) guvernează comportamentul reproductiv și sexual uman prin producția de hormoni sexuali și gameți.

Testiculele conțin doua compartimente: compatimenul germinativ reprezentat prin tubii seminiferi și celulele Sertoli și compartimentul endocrin reprezentat de celulele Leydig. Celulele testiculare sunt sub controlul FSH și LH, care stimulează spermatogeneză (producția de spermatozoizi), secreția de Testosteron, Dehidrotestosteron, 17β-estradiol în cantități reduse și mici cantități de progestogeni.

     Androgenii determină dezvoltarea și menținerea caracterelor secundare masculine (pilozitate, aspect fizic, voce etc.), promovează creșterea, participă la formarea spermei, determină caracterul agresiv și creșterea libidoului.

     Ovarele sunt acoperite de un epiteliu germinativ și de o capsula conjunctivă subțire și sunt formate din doua zone: corticală și medulară. Zona corticală conține foliculi ovarieni în diferite stadii de maturație și corpi albicans incluși într-o stromă conjunctivă. Zona medulară conține ediculul vasculo-limfatic și nervii glandei. Ovarul matur prezintă funcție ciclică - la 28 - 30 zile are loc ovulația cu eliberarea unui ovocit (ovul); producția de hormoni steroizi (estrogeni, progesteron și mici cantități de androgeni) este perfect coordonată cu ovulația și responsabilă de inducerea carcaterelor sexuale secundare feminine și de transformările morfologice genitale destinate reproducerii.

     Deficitul de hormoni sexuali - în hipogonadismul feminin și masculin - duc la afectarea fertilității, tulburări de ciclu mesntrual până la lipsa completă a acestuia (amenoree) la femei, regresia caracterelor sexuale secundare și pot avea impact sistemic asupra sistemului cardiovascular și osos în special.

     Excesul de hormoni sexuali este mai rar întalnit, la femei în chisturi ovariane cu hiperestrogenism secundar, în tumori sau boli genetice la ambele sexe.

PANCREASUL ENDOCRIN

      Pancreasul este un organ anexă al tubului digestiv, situat în potcoava duodenală. Pancreasul are atât o funcție exocrină - prin producția de suc pancreatic, cât și una endocrină - celulele insulelor Langerhans secretând hormoni antagoniști: Insulina si Glucagonul.

• Insulina este principalul hormon hipoglicemiant, secretat de celulele β-pancreatice. Insulina creste permeabilitatea celulelor pentru glucoză ducând astfel la reducerea nivelului plasmatic de glucoză; în plus crește glicogenogeneză (transformarea glucozei ăn glicogen), stimulează lipogeneză, rol în sinteza proteinelor
• Glucagonul prezintă efect hiperglicemiant. El este secretat la nivelul celulelor α-pancreatice ca răspuns la nivelul mic de glucoză din sange. Glucagonul stimulează ficatul să transforme rezervele sale de glicogen în glucoza (glicogenoliză)

     Deficitul de insulină duce la apariția diabetului zaharat. Deficitul poate fi relativ - o acțiune deficitară a Insulinei la nivelul celulelor, dar cu un exces de producție de insulină (rezistență la insulină) și caracterizează Diabetul Zaharat de tip 2. De asemenea deficitul poate fi absolut - prin distrucția celulele producatroare de insulină de catre anticorpi în Diabetul Zaharat de tip 1 sau mai rar prin defect de producție de cauze genetice.

     Excesul de Insulina poate aparea în mod secundar în rezistență la insulină. Foarte rar diagnosticăm o tumora secretantă de insulina - insulinom - care duce la hipoglicemie.

     Glucagonomul - tumora secretantă de Glucagon - este de asemenea o patologie rară și asociază diabet zaharat, diaree, stomatită, scădere în greutate, leziuni cutanate și tromboza venoasă.

EPIFIZA

     Epifiza sau glanda pineală este o mică glanda situată adânc în structura nervoasă centrală, între cele 2 emisfere cerebrale. Este responsabilă de producția de melatonina, modulând patternul somnului atât în cicluri circadiene, cât și sezoniere. Melatonină este un hormon derivat din serotonină, a cărei secreție este stimulată de întuneric și inhibată de lumină.
Studiile arată însa un rol mai complex al glandei pineale, modificările tumorale la acest nivel inducând tulburări mentale, osteoporoză, tulburări menstruale sau anovulație, greață, vomă, tremor, cefalee.

     Sistemul endocrin este, prin urmare, un mesager chimic complex, cu mecanisme de feedback între hormonii produși de glandele endocrine. Efectul lor este sistemic, la nivelul intregului organism. Orice perturbare a acestui sistem poate avea repercursiuni, unele chiar vitale.