Fiziologia sistemului nervos central și sistemelor senzoriale


6.4 Particularități structural funcționale ale sistemului nervos vegetativ (autonom)

Localizare

·        este localizat în continuarea măduvei;

puntea lui Varolio(localizată transversal);

·      este localizat în partea posterioară a cutiei craniene;

·      este format din două emisfere cerebeloase brăzdate de șanțuri și cute unite printr-o formațiune,numită vermis(=vierme inelat).

Diencefalul (creierul intermediar sau creierul mare)

·      este localizat în prelungirea trunchiului cerebral și acoperit de emisferele cerebrale;

Localizare

·        canalul vertebral

·        îl ocupă în întregime (C1-L2)

 

:

     Reflexul reprezintă reacția de răspuns a centrilor nervoși la stimularea unei zone receptoare. Termenul de reflex a fost introdus în urmă cu 300 ani de către matematicianul și filozoful francez Rene Descartes. neuronii ganglionilor sistemului nervos periferic și ai substanței cenușii a sistemului nervos central contactează între ei prin sinapse formând lanțuri neuronale, numite arcuri reflexe, care determină conducerea influxului nervos într-un sens bine definit. un arc reflex reprezintă un lanț neuronal interpus între receptor și efector, care trece printr-un centru nervos.

     să conducă influxul nervos independent de celelalte fibre din nerv și chiar din același fascicul.

  • și arcul reflex cu cele cinci componente ale sale reprezintă un model incomplet al desfășurării activității reflexe. În ultimele decenii s-au evidențiat noi componente anatomice și mecanisme funcționale care participă la controlul modului în care se execută comanda.

    Prin intermediul acestora centrii nervoși pot regla pragul de excitabilitate al receptorilor și, implicit, intensitatea stimulilor aferenți. un asemenea control asupra efectorilor musculari este exercitat de către centrii motori extrapiramidali și cerebelici.

    Caracteristicile reflexelor necondiţionate: nu au nevoie de o pregătire anticipată, sunt înnăscute, au un arc reflex preformat, au caracter constant, sunt caracteristice pentru întreaga specie.


      Împreună cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate interacțiunii cu mediul exterior, asigură echilibrul organismului cu condițiile variabile de mediu și mobilitatea mușchilor, alcătuiește sistemul nervos. 
       Sistemul nervos vegetativ poate fi împărțit în: 
    Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în maduva spinarii şi hipotalamus;

    • Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea organismului după stres;
    • Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leagă maduva spinarii şi tractusul digestiv.

    Acest sistem functionează relativ independent de sistemul nervos central (creier).
     Sistemul nervos vegetativ controlează funcțiile importante vieții organismului (funcțiile vitale), că de exemplu: activitatea cardiaca, presiunea sanguină, procesul de digestie și procesul de schimburi între organism și mediu.
            Deși prezintă o anumită individualitate, sistemul nervos vegetativ are relații strânse cu sistemul nervos al vieții de relație, atât la nivel central, cât și la nivel periferic. Sistemul nervos vegetativ este format dintr-o parte centrală (centrii nervoși vegetativi) și o parte periferică (fibre nervoase și ganglioni vegetativi). După funcția pe care o îndeplinește, sistemul nervos vegetativ se împarte în sistem nervos simpatic și sistem nervos parasimpatic, care acționează antagonic. 


       Acești neuroni formează centrii simpatici spinali, iar axonii lor constituie fibre preganglionare. Centrii simpatici medulari au o dispoziție metamerică destul de precisă: centrul cilio-spinal (C8-T2); centrul cardioaccelerator în regiunile cervico-dorsală și parțial lombara; centrul adrenalino-secretor (T5-L3); centrii genito-urinar și anorectal în regiunea lombara. O localizare destul de exactă o au și centrii vasomotori, sudorali și pilomotori.    Dar, în afară de acești centrii nervoși simpatici medulari, substanța reticulată bulbară conține centrii integratori ai vasomotricitatii, adrenalino-secretor și probabil, și ai pilomotricitatii și sudoratiei, al căror rol este de a regla și determina activitatea homeostatică a aparatului circulator și termoreglator. Centrii bulbari acționează asupra celor medulari prin fasciculele descendențe reticulospinale situate în profunzimea cordonului lateral al măduvei.   Porțiunea periferică a simpaticului este alcătuită din fibre aferente și ganglionii paravertebrali, previscerali, intramurali de unde pleacă fibre nervoase preganglionare și postganglionare, ce constituie calea eferență.


     porțiunea cervicală  este formată din 3 perechi de ganglioni cervicali: superiori, medii și inferiori (stelați, fiind constituiți din unirea ultimei perechi de neuroni cervicali cu prima pereche toracala). Fibrele postganglionare, ce pleacă de la acești ganglioni, dau plexuri ce transmit impulsuri motoare la glandele sudoripare, vase și mușchii firelor de păr din regiunea capului, a feței și a membrelor superioare. Mai formează plexuri pentru inimă, glandele salivare, glandele lacrimale, glandele tiroidă și paratiroidă. 

      formată din 10-12 perechi de ganglioni, de la care pleacă fibre toracale și abdominale. Fibrele preganglionare din T1-T5, părăsesc nervii intercostali respectivi prin ramurile comunicante albe și ajung la ganglionii simpatici laterovertebrali corespunzători, unde sinapseaza. Fibrele postganglionare toracale participă apoi la formarea plexurilor pulmonar, esofagian și cardiac (vezi figura). 

    cresterea ritmului cardiac;

    ·        constricţia vaselor sanguine;

    ·        dilatarea pupilelor;

    ·        piloerecţia (pielea gainii);

    ·        dilatarea bronhiilor;

    ·        scaderea motilităţii intestinului gros;

    ·        creşterea transpiraţiei;

    ·        creşterea presiunii sanguine.

        

          

    ,  activați mai ales de noradrenalină, produc contracția mușchilor netezi, în special, acelea din pereții arteriolelor. Același efect excitator, îl poate avea și adrenalină, dar numai în doze mari; 

    • β,  sensibili numai la adrenalină, produc efect inhibitor.

    • midriaza (marirea diametrului pupilar);
    • hiposecreţie salivară;
    • hipersecreţie tiroidiană;
    • tahipnee şi bronhodilataţie;
    • tahicardie;
    • reducerea secreţiilor digestive;
    • hiperglicemie;
    • horipilatie;
    • vasoconstricţie periferică;
    • sudoraţie;
    • accelerarea catabolismului.


    Sistemul nervos parasimpatic
          Transmisia se face în două etape: 

    •  
    • receptorul muscarinic M1
    • receptorul muscarinic M3, care se află  în mușchii netezi, vase sangvine, plămâni, glande.


         În bulb se află nucleul salivator inferior de unde își au originea fibrele parasimpatice ale glosofaringianului (IX). Sub planșeul ventriculului IV se află nucleul dorsal al vagului (cardio-pneumo-enteric), de la care pleacă fibre preganglionare direct la: inimă, bronhii, plămâni, esofag, stomatc, ficat, pancreas, intestinul subțire, colonul ascendent și transvers, splină, rinichi, glandele suprarenale. Nervul vag (pneumogastric), după ce formează nervul laringian inferior (recurent), rămâne numai cu fibre vegetative.


      Dintre centrii parasimpatici sacrali menționam: centrul micțiunii (vezicospinal sacral), centrul defecației (centrul anospinal sacral), centrul erecției (centrul genitospinal sacral). 
      Porţiunea periferică  cuprinde fibre senzitive, neuroni vegetativi grupați, sau nu, în ganglioni viscerali parasimpatici, fibre nervoase motorii (preganglionare și postganglionare). Ganglionii parasimpatici, spre deosebire de cei simpatici, au o poziție mult mai periferică, fiind situați în vecinătatea sau chiar în peretele organelor pe care le inervează. În regiunea craniană găsim următorii ganglioni parasimpatici: ganglionul ciliar, ganglionul otic, ganglionul submaxilar. 


            Că și simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are funcții motoare, secretoare și trofice. Parasimpaticul inervează musculatura netedă, cardiacă și glandele. Acțiunea să este opusă celei simpatice. Produce, de obicei, vasodilatație la nivelul organelor pe care le inervează, dar efectele vasodilatatorii și motoare sunt, de obicei, foarte localizate. 
              S-a stabilit ca există două tipuri de colinesteraze:

      • pseudo-colinesterazele,  care pot descompune și alte substraturi (deci nu au acțiune specifică) și care se găsesc în plasmă sângelui și în hematii; 



      • acetilcolinesteraza 

      de la nivelul sinapselor sistemului nervos central și al plăcilor motorii (cu acțiune specifică). 

       Există unele substanțe parasimpaticomimetice care reproduc efectele parasimpaticului. Astfel, ezerină acționează prin inhibarea colinesterazei, prelungind în felul acesta efectul acetilcolinei. Alte substanțe sunt parasimpaticolitice a căror acțiune se manifestă la nivelul receptorilor acetilcolinici din membrană efectorilor, împiedicând activitatea acetilcolinei (ex. atropina).
         Organele care posedă o inervație dublă sunt în mod permanent sub influența acțiunilor antagoniste a celor două componente vegetative. Aceste acțiuni, manifestate sub formă tonusului vegetativ, pot fi evidențiate prin îndepărtarea unuia din cele două componente. 
          Rezultatul activității sistemului nervos vegetativ este menținerea constantelor funcționale ale organismului, a homeostaziei. Mentinearea în limite fiziologice a constantelor lichidelor mediului intern, a temperaturii lor, se realizează prin intermediul sistemului nervos vegetativ care acționează asupra circulației, respirației, aparatului glandular. De exemplu, la menținerea unui anumit nivel a glicemiei intervine ficatul, pancreasul, medulosuprarenala, glande ce se găsesc sub controlul sistemului nervos vegetativ. 

      • mioza (micşorareă diametrului pupilar);
      • hipersalivaţie;
      • hiposecreţie tiroidiana;
      • bronhoconstrictie;
      • bradicardie;

      •      Majoritatea viscerelor sunt prevăzute cu inervație dublă, simpatică și parasimpatica, situație în care cele două sisteme pot acționă antagonist (de exemplu, reglarea diametrului pupilar), complementar (de exemplu, reglarea secreției salivare) sau cooperant (de exemplu, la nivelul aparatului reproducător sau în micțiune).  Există și câteva organe care nu sunt prevăzute cu inervație parasimaptica: medulosuprarenalele, glandele sudoripare, mușchii erectori ai firelor de păr sau majoritatea vaselor sanguine. În acest caz, reglarea activității se face prin creșterea sau scăderea ariei de stimulare simpatică a structurii respective. Componența simpatică activează organismul pentru luptă și apărare, mai ales prin eliberarea de noradrenalină din fibrele postganglionare și de adrenalină din medulosuorarenala. Componența parasimpatica produce, cel mai adesea, efecte antagoniste simpaticului, prin eliberarea din fibrele postganglionare a acetilcolinei. 
              Acțiunile celor două componente trebuie echilibrate pentru menținerea homeostaziei. Există și un număr foarte mic de fibre postganglionare simpatice care eliberează acetilcolină (Ach). Există și fibre postganglionare care nu eliberează nici Ach, nici noradrenalină; acestea au sinapse noncolinergice, nonadrenergice, eliberând alte substanțe, precum monoxidul de carbon (CO). 
              Majoritatea viscerelor sunt prevăzute cu inervație dublă, simpatică și parasimpatica, situație în care cele două sisteme pot acționă antagonist (de exemplu, reglarea diametrului pupilar), complementar (de exemplu, reglarea secreției salivare) sau cooperant (de exemplu, la nivelul aparatului reproducător sau în micțiune). Există și câteva organe care nu sunt prevăzute cu inervație parasimaptica: medulosuprarenalele, glandele sudoripare, mușchii erectori ai firelor de păr sau majoritatea vaselor sanguine. În acest caz, reglarea activității se face prin creșterea sau scăderea ariei de stimulare simpatică a structurii respective. 



    • Ultime modifiche: giovedì, 23 settembre 2021, 10:45