Completion requirements
1. Identificarea particularităților de bază a comunicării.
2. Determinarea indispensabilității comunicării pentru om și societate.
3. Evaluarea structurii sociale a comunicării.
Plecând de la etimologia termenului latin „communis” în care se pune accent pe disponibilitate comună a ceva de către cel puțin doi operatori, deducerea particularităților de bază ale comunicării în nici un fel n-ar trebuie să fie problematică.
Comunicarea are un caracter procesual. Iar dinamica comunicării nu se poate reduce doar la aspectul ei verbal (de rostire) sau, mai tehnic, la aspectul ei lingvistic. Am putea cataloga aceste sensuri ale comunicării drept componente ce direct participă la consolidare epistemică a comunicării. Prin urmare, comunicare se extinde dincolo de sensul ei verbal și cel lingvistic, fapt care în nici chip nu le reduce din importanță. Implicit din această cauză comunicarea constituie un obiect de studiu pentru discipline consacrate, precum ar fi filosofia, sociologia, psihologia, logica, gramatica și altele, dar și pentru discipline ce se află într-o relativă stare incipientă de evoluție, printre care se numără semiotica, hermeneutica, pragmatica, ect. Anume acesta ar fi motivul pentru care studiul comunicării dispune nu de o singură știință, ci de mai multe științe ale comunicării. Așadar, în prezent comunicarea este un concept polisemantic.
Acest fapt ar trebuie să ne propulseze către ideea comunicării intuită drept mediu prielnic de coabitare și colaborare între oameni, astfel încât comunicarea străpunge toate domeniile vieții umane miza căreia este interacțiunea și corelarea. În structură, comunicarea operează o deschidere prin oferirea unui „spațiu” comun, mai exact un mediu de manifestare a trăirilor expuse voluntar sau involuntar de ființele umane. Stratul mediatic (în se sensul cel mai larg al termenului) face posibilă producerea unor „piste” ce conduc către viața subiectivă a comunicatorilor. La fel, datorită acestui mediu comun, oamenii dispun de posibilitatea de a interacționa și a colabora. În măsura în care rețele de „piste” către subiectivitate se multiplică comunicarea devine mai complexă. Interacțiunea pusă în lucru în comunicarea dintre oamenii nu-și limitează nu se epuizează aici. Interacțiune este o noțiune primară și pentru cunoaștere. Ființa umană, ca și oricare altă ființă vie dispune de un mediu natural pe care îl asimilează în continuu. O condiție necesară pentru această asimilare este interacțiunea, altfel spus, nu există asimilare fără interacțiune. Prin urmare, omul interacționează cu lumea și o asimilează, acumulând date despre ea, care în urma unor procesări sintetice sunt furnizate într-un mediu comunicațional în vederea partajării de informații, afectării, influenței și manifestării de sine în care se reflectă suma corelărilor efectuate cu lumea.
În conformitate cu bine cunoscuta definiție dată de Aristotel omului din care aflăm că acesta este zoon politokon (viețuitoare socială) putem deduce faptul că mediul firesc al omului nu este altul decât de cel social, ceea ce presupune prezența unei comunități – un termen aferent comunicării în baza conotației sale etimologice. Faptul de a fi împreuna presupune pentru fiecare membru a unei comunități necesitatea de a interacționa cu semenii săi. În consecința predispoziția omului de a interacționa este una naturală, iar comunicarea în esență este o propensiune pentru om.
Mediul comunicațional este un mediu firesc pentru om, iar opusurile sale – singurătatea și izolarea – sunt improvizări improprii pentru o viață de om. Faptul de a fi singur este prin esența sa raportat la o alteritate, nu în mod necesar una concretă, ci una subînțeleasă și generală, suficientă pentru relativizarea stării de singurătate. În rezultat, singurătatea nu se poate într-un grad zero al ei, deoarece singurătatea reprezintă un construct social în care singuraticul e singur doar în raport cu o alteritate. Chiar dacă ne simțim singuri, acest fapt nu ne rupe de alții cu care în funcție de dorințele noastre suntem predispuși sau nu să intrăm într-o discuție. În aceeași măsură și datele de conținut ale comunicării conștiente sunt volitive. Sursa conținutului comunicării este mereu alimentată din trăiri subiective ce devin accesibile, evident prin consimțământul subiectului posesor, prin comunicare fiind incorporate într-un cod convențional bine știut de interlocutor. Din această cauză unicitatea vieții subiective nu trebuie confundată cu singurătatea. În conformitate cu cele spuse, am putea califica o comunicarea și societatea într-o echivalență
Bibliografie recomandată:
- Bădău, Horia Mihai. Tehnici de comunicare în social media. Editura Polirom, Iași, 2011.
- Ciobanu, Rodica. Introducere în științele comunicării, Editura UnAȘM, Chișinău, 2012.
- Fârte, Gheorghe-Ilie. Comunicarea. O abordare praxiologică, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2004.
- Lesenciuc, Adrian. Teorii ale comunicării, Editura Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, București, 2017.
- Thoveron, Gabriel. Istoria mijloacelor de comunicare, Institutul European, Iași, 2003.
- Tran, Vasile. Stanciugelu, Irina. Teoria comunicării, București, 2001.
This lesson is not ready to be taken.