Tema 1

-            Obiective şi metode de studiu în fiziologie.

-            Plasma sanguină: componente şi funcţii.

-            Elementele figurate: eritrocitele, leucocitele şi

trombocitele - variaţii fiziologice, structura morfofunctională.

-            Hemostaza fiziologica: hemostaza primară, coagularea, fibrinoliza.

          Antigenele  eritrocitare; grupele sanguine, transfuzia.

    Fiziologie este o disciplină biologică complexă, ce cuprinde:

studierea organismelor din perspectiva a mai multor nivele de organizare, atât în ansamblu, cât și fiecare nivel particular ( diferitele sisteme de organe, organele, țesuturile și celulele);

studierea interacționării dintre un organism și mediul său;

studierea funcțiilor fiziologice importante a organismelor, pre-cum nutriție, locomoție, reproducere, simțuri.

Plasma sanguină: componente şi funcţii.

     Sângele este o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, capilare(cele mai mici vase de sânge care participă la procesul de respirație) asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. Sângele este un țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia dioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește hematologie.

Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de celule specifice sângelui. Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi încărcate cu dioxid de carbon se numesc vene.

Plasmă sangvină este partea lichidă a sângelui și constituie cea mai mare parte a volumului său, cu 55% din volumul total de sânge din corpul uman. Acesta este compus în principal din apă și transportă celulele sanguine în jurul corpului. Sângele este alcătuit din globule roșii, celule albe din sânge, trombocite și plasmă. Funcțiile plasmei sanguine sunt vitale pentru apărarea imunologică a corpului ființei umane, deoarece îndeplinește un rol esențial în procesul de coagulare a sângelui și de irigare a sângelui în organism. Plasma ajută la menținerea tensiunii arteriale și reglează temperatura corpului. Acesta conține un amestec complex de substanțe folosite de organism pentru a îndeplini funcții importante. Substanțele care alcătuiesc plasmă sunt apă (până la 95% în volum), proteinele dizolvate (albumina serică, globuline și fibrinogenul), glucoza, factori de coagulare, electroliți (Na +, Ca2 +, Mg2 +, HCO3-, Cl-, etc), hormoni, dioxid de carbon și oxigen. Scopul principal al plasmei este de a transporta substanțe nutritive, hormoni și proteine ​​către părțile corpului care au nevoie de ele. La rândul lor, celulele depozitează, de asemenea, produsele lor reziduale în plasmă, astfel încât acestea să fie eliminate.

Plasma este o componentă critică în tratamentul multor probleme grave de sănătate. Acesta este motivul pentru care există persoane încurajate să o doneze. Atunci când sângele este donat, profesioniștii din domeniul sănătății pot izola aceste componente și să-i concentreze pentru a fi utilizați ca tratament pentru arsuri, traume și alte urgențe medicale.

Proteinele și anticorpii din plasmă sunt de asemenea utilizați pentru a crea terapii pentru boli cronice rare, cum ar fi tulburări autoimune și hemofilie. Plasma din sange este responsabila de o mare varietate de functii ale corpului. Printre funcțiile principale ale plasmei sanguine se poate menționa:

Funcția nutritivă

Din care plasma sanguină este responsabilă pentru transportul către țesuturile organismului, diferite substanțe de natură nutrițională.

Aceste substanțe corespund glucozei, acizilor grași, vitaminelor, mineralelor și aminoacizilor.

Funcția de transport

Plasma din sânge este responsabilă și responsabilă de mutarea nutrienților în organism. Acestea sunt distribuite diferitelor celule prezente în metabolism, responsabile de diferitele funcții ale corpului și de creșterea sănătoasă a individului.

Funcția de excreție

Care este legată de funcția de transport a plasmei sanguine. Prin intermediul funcției de excreție, plasmă deplasează rinichii deșeurile organice provenite de la celulele prezente în ea. La rândul lor, acestea sunt responsabile pentru filtrarea și eliminarea acestora prin urină.

Funcția homeostatică

Datorită acestei funcții a plasmei sanguine, organismul rămâne în echilibru. Asta este, plasma servește, de asemenea, pentru a menține condiții fiziologice diferite constante, cum ar fi temperatura corpului, glicemia, nivelul de oxigen din sange, printre alte situații.

Este o sarcină a plasmei sanguine în ceea ce privește reglementarea diferitelor funcții organice.

În acest caz, plasma este responsabilă de reglarea proteinelor prezente în el, în special proteina albuminei.

Asta este, plasma servește, de asemenea, pentru a menține condiții fiziologice diferite constante, cum ar fi temperatura corpului, glicemia, nivelul de oxigen din sange, printre alte situații.

Funcția de reglare a volumului sanguin

Este o sarcină a plasmei sanguine în ceea ce privește reglementarea diferitelor funcții organice.

În acest caz, plasma este responsabilă de reglarea proteinelor prezente în el, în special proteina albuminei.

Este datorită faptului că organismul poate repara țesuturile corpului atunci când acestea sunt deteriorate. Și, în același timp, este responsabil pentru creșterea țesăturilor noi.

Este important ca plasma să regleze cantitatea de albumină prezentă în ea, deoarece, de asemenea, existența acestora este de importanță vitală pentru menținerea tensiunii arteriale.

În cazul în care o dereglare a acestor proteine ​​are loc creșterea volumului de sânge și, prin urmare, crește tensiunea arterială, fiind un pericol pentru inimă, cât și pentru viața subiectului.

Funcția de reglare termică

Această funcție a plasmei este strâns legată de funcția homeostatică, deoarece plasma este responsabilă pentru menținerea temperaturii corpului, intervenind pentru reglarea acesteia.

Funcția de echilibrare sau reglarea electrolitului

Electroliții corespund cu sărurile prezente în plasma sanguină. Printre acestea se pot menționa, de exemplu, calciu, magneziu, potasiu, printre multe altele.

Fiind responsabil pentru o varietate de funcții corporale, aceste săruri trebuie să fie reglementate de plasma, deoarece un deficit de ele produc diverse probleme corporale neajunsuri în contracția musculară și incapacitatea de nervi pentru a trimite semnale corespunzătoare la creier și viceversa

     Scopul principal al plasmei este de a transporta substanțe nutritive, hormoni și proteine ​​către părțile corpului care au nevoie de ele. La rândul lor, celulele depozitează, de asemenea, produsele lor reziduale în plasmă, astfel încât acestea să fie eliminate.

Plasma este o componentă critică în tratamentul multor probleme grave de sănătate. Acesta este motivul pentru care există persoane încurajate să o doneze. Împreună cu apă, sare și enzime, plasmă umană conține, de asemenea, componente importante. Acestea includ imunoglobuline (anticorpi), factori de coagulare și proteine ​​albumină și fibrinogen.

Eritrocite

Sunt lipsite de nucleu şi reprezintă cea mai numeroasă populaţie de celule din sânge (4 – 5 milioane/milimetru cub de sânge). La evaluarea cu microscopul optic, acestea se descriu pe frotiul de sânge: celule rotund-ovalare de culoarea roz (datorită coloraţiei folosite în mod uzual în hematologie). Acestea conţin un pigment numit hemoglobină (Hb), care determină culoarea roşie a sângelui. Hb este formată din hem (colorant roşu, care conţine fier şi care are rolul de a fixa oxigenul) şi globina (proteină din grupa albuminelor) . Rolul eritrocitelor este de a transporta oxigen de la plămâni la ţesuturi şi dioxid de carbon de la ţesuturi la plămâni unde este eliminat.

Anumite eritrocite mai tinere şi mai mari decât cele adulte, prezintă în citoplasmă, la coloraţii speciale granulaţii şi care se numesc reticulocite. Aceastea sunt anucleate (fără nucleu), spre deosebire de eritroblaşti (hematii tinere) care lipsesc în mod normal din sângele unei persoane adulte. Perioada de viaţă a eritrocitelor este de 120 de zile.

     Fiziologic, un număr de eritrocite se pierd prin tubul digestiv, în materiile fecale, iar la femei se adaugă şi pierderile din cadrului ciclului menstrual.

     Alterarea funcţiei eritrocitare.  Anemia se defineşte drept un defect al eritrocitelor, care constă în scaderea producţiei acestor elemente figurate sau distrugerea lor exagerata. Tulburările care apar (dispnee, tahicardie, astenie) se datorează scăderii capacităţii de transport a oxigenului (hipoxie). Anemia se caracterizează prin triada definită de scăderea sub limita normală, a celor trei parametri sanguini: numărul de eritrocite circulante, hemoglobină şi hematocrit. Fig. Valorile normale ai parametrilor seriei eritrocitare Numar de eritrocite 5,4 ± 0,9 milioane/mm3 la bărbaţi 4,8 ± 0,6 milioane/mm3 la femei Hemoglobina 16 ± 2 g/dl la bărbaţi 14 ± 2 g/dl la femei Hematocrit 47 ± 5% la bărbaţi 42 ± 5% la femei

Leucocite

Celule nucleate, care se mai numesc și globule albe, datorită absenţei coloraţiei acestora pe frotiul de sânge. Valorea normală este de 4000 – 8000 pe milimetru cub de sânge. Rolul leucocitelor este de a apăra organismul împotriva infecţiilor, inflamaţiilor, neoplaziilor sau alergiilor.

În funcţie morfologie, dimensiuni, aspectul nucleului şi prezenţa granulaţiilor din citoplasmă, se deosebesc mai multe tipuri de leucocite.

Granulocitele – leucocite cu granulații în citoplasmă, după culoarea şi afinitatea pentru anumiţi coloranţi a granulaţiilor acestea se pot clasifica în:

  1. Neutrofile - cele mai numeroase (42 – 77%) - rol principal în apărarea împotriva infecţiilor bacteriene
  2. Eozinofile (0,5 – 5,5 %) dintre leucocite – rol în reacţiile alergice şi în infecţiile parazitare
  3. Bazofile (0 – 1%)

Leucocitele fără granulaţii în citoplasmă şi cu nucleul nesegmentat au fost denumite mononucleate şi sunt de mai multe feluri.

Limfocitele – sunt cele mai numeroase mononucleate, au rol în apărarea împotriva infecţiilor virale, tuberculoase şi a neoplaziilor. Se pot clasifica în:

  1. Limfocite B – rol în producerea de anticorpi (imunitate umorală)
  2. Limfocite T, din acestea categorie fac parte şi limfocitele NK (natural killer) – rol în apărarea antitumorală

Plasmocitele reprezintă o populaţie mai evoluată de limfocite care se regăsesc în măduva și au rol în producerea anticorpilor. ** Monocitele** sunt mononucleate mai puţin numeroase. O parte dintre acestea migrează în ţesuturi unde se numesc macrofage (rol de eliminare a unor resturi, apărare antivirală şi antiparazitară).

Alterarea funcţiei leucocitare Tulburările cantitative se referă la modificarea numărului de celule, în sensul creşterii numărului total de leucocite (leucocitoze) sau a scăderii numărului acestora (leucopenie). Aceste variaţii se referă şi la modificările numerice ale subpolulaţiilor leucocitare (variaţia formulei leucocitare). Tulburările calitative se referă la alterarea structurală sau a funcţiilor leucocitelor (defecte ale funcţiei de chemotaxie, fagocitoză şi bactericidie) de cauză primară sau secundară. Dintre acestea, afecţiunile maligne se referă la proliferarea neoplazică a componentelor seriei albe şi cuprind: • Leucemii • Limfoame • Neoplasme limfo-plasmocitare

Trombocite

Valorea normală a trombocitelor este: 150000 – 370000/milimetru cub de sânge

Cele mai mici celule sanguine, anucleate şi sunt dispuse în grămezi sau grupe. Rolul acestora este de a iniţia procesul de oprire a unei sângerări (hemostază). Durata lor de viaţă nu depăşeşte câteva zile, ca şi în cazul majorităţii globulelor albe, fiind distruse la nivelul splinei.

Hemoleucograma (hemograma)

Hemograma este o analiză medicală de laborator de bază, fiind unul dintre cele mai frecvent cerut test, oferind informații importante despre diverse afecțiuni hematologice și nehematologice.

Hemoleucograma constă în măsurarea automată a următorilor parametri:

  1. Număr eritrocite
  2. Hemoglobina (Hb)
  3. Hematocrit (Ht) - masa de hematii dintr-un anumit volum de sange
  4. Număr trombocite
  5. Număr leucocite
  6. Formula leucocitară (neutrofile, limfocite, monocite, eozinofile, bazofile)
  7. Indici eritrocitari
  • volumul mediu eritrocitar (corpuscular) (MCV) - concentratia medie a hemoglobinei dintr-un anumit volum de eritrocite)
  • hemoglobina eritrocitară (corpusculară) medie (MCH) - numărul hemoglobinei dintr-un eritrocit mediu
  • concentraţia de hemoglobină eritrocitară (corpusculară) medie (MCHC) - concentrația de hemoglobină dintr-un eritrocit mediu
  • lărgimea distribuţiei eritrocitare (RDW) - coeficientul de variație a dimensiunii eritrocitelor

Valorile acestor parametri variază în funcţie de vârstă şi sex.

Hemostaza  reprezintă totalitatea mecanismelor care intervin în oprirea sângerării la nivelul vaselor mici (capilare) și mijlocii (arteriole, metaarteriole și venule). În funcție de modalitatea de oprire a hemoragiei, hemostaza poate fi:

  • hemostază fiziologică, proprie corpului;
  • hemostază medicamentoasă, prin administrarea de substanțe coagulante/hemostatice;
  • hemostază chirurgicală, necesară în cazul unor intervenții chirurgicale ample.

Hemostaza fiziologică implică un echilibru între 2 procese opuse care se desfășoară simultan:

• formarea cheagului sanguin (presupune interacțiunea dintre endoteliul vascular, plachete și factorii de coagulare). Constă din doua etape: I. hemostaza primară (endoteliul și plachetele) II. hemostaza secundară ( presupune activarea cascadei coagularii).

• fibrinoliza.

Hemostaza fiziologică implică un echilibru între două procese opuse care se desfășoară simultan: formarea cheagului sanguin și fibrinoliza. Formarea cheagului presupune interacțiunea dintre endoteliul vascular, plachete și factorii de coagulare și se desfășoară în trei timpi: timpul vasculo-plachetar, timpul plasmatic și timpul trombodinamic.

Timpul vasculo-plachetar, cunoscut și ca hemostaza primară sau temporară are drept scop formarea trombusului alb plachetar, constituit în principal din plachete și câteva fibre de fibrină care îl consolidează. Începe odată cu lezarea vasului. Prima reacție constă în vasoconstricția peretelui acestuia, produsă atât reflex, cât și sub acțiunea serotoninei. Urmează aderarea trombocitelor la nivelul plăgii, agregarea și metamorfoza vâscoasă a acestora cu vasul, ducând la oprirea sângerării în cel mult patru minute. La acest nivel sunt eliberați factorii plachetari, cu rol deosebit în etapa plasmatică a hemostazei. Între timp, se produce activarea celor 13 factori plasmatici ai coagulării.

Timpul plasmatic sau coagularea (lat. coagulare = a închega, a reuni) constă din separarea sângelui în două componente:

  • într-un coagul (cheag) roșu, moale (gel), format dintr-o rețea de fibrină în ochiurile căreia sunt prinse elemente figurate (eritrocite, trombocite, leucocite);
  • în ser, plasma lipsită de fibringen și protrombină.

La rândul ei, coagularea sângelui presupune trei faze:

  • faza I – formarea tromboplastinei are loc pe două căi, extrinsecă și intrinsecă. Aceasta este faza cea mai laborioasă și durează cel mai mult, 4-8 minute.
  • faza a II-a – formarea trombinei durează 10 secunde; tromboplastina transformă protrombina în trombină. Această fază necesită prezența ionilor de calciu (Ca2+), dar și a vitaminei K sintetizată în ficat.
  • faza a III-a – formarea fibrinei durează 1-2 secunde. Trombina desface, din fibrinogen, niște monomeri de fibrină, care polimerizează spontan, alcătuind rețeaua de fibrină, ce devine insolubilă sub acțiunea factorului XIII al coagulării. În ochiurile rețelei se fixează elementele figurate și sângerarea se oprește.

Timpul trombodinamic

După ce coagulare are loc, sub acțiunea trombosteninei plachetare,se produce un proces de retracție a cheagului. Din cheag este expulzat un lichid gălbui, puțin vâscos, numit ser. Retracția cheagului durează 2-24 ore. După retracție, cheagul suferă treptat un proces de dizolvare, numit fibrinoliză. Aceasta se datorează unei enzime proteolitice, plasmina (fibrinolizina), care se formează dintr-un precursor – plasminogenul circulant, inactiv. Plasmina are capacitate să "digere" atât fibrina și fibrinogenul, cât și alte proteine din sânge. Sub acțiunea plasminei, fibrina este degradată rezultând produși de degradare a fibrinei.

Fibrinoliza are drept efect îndepărtarea cheagului și dezobturarea vasului prin care se poate relua circulația. În felul acesta au fost îndepărtate toate consecințele lezării vasului.

     FIBRINOLIZA   Pc independent de hemostază, deşi acţiunea sa se desfăşoară în stânsă corelaţie.  Fibrinoliza ——› desfacerea enzimatică a fibrinei în fragmente ce nu mai sunt capabile să menţină o reţea  Enzima implicată este plasmina. Procesul începe din centrul cheagului, iar la periferie sunt inhibitori fibrinolizei. Din acest proces rezultă repermeabilizarea vasului sg  Rol - menţine permeabilitatea vaselor, tubilor renali - curăţă focarele postinflamatorii - controlează concentraţia plasmatică a factorilor coagulării : distruge fibrina, FV, FVIII, protrombina când este în cantitate crescută. În cantităţi mici reglează concentaţia lor ca şi fracţiunii ale complmentului, ACTH.

Activatorul tisular al plasminogenului (tPA) este eliberat din celulele endoteliale, intră în cheagul de fibrină şi activează plasminogenul la plasmină Orice cantitate de plasmină liberă este complexată de inhibitorul alfa 2 al plasminei. Fibrina este degradată la fragmente cu masă moleculară mică, produşi de degradare ai fibrinei (FDPs)

     Antigenele  eritrocitare; grupele sanguine, transfuzia.

Eritrocitele umane pot conţine ambii aglutinogeni, unul singur sau nici unul, tot aşa şi în plasmă pot fi întâlnite ambele aglutinine, una singură sau nici una. În dependenţă de aceasta în prezent printre locuitorii globului Eritrocitele umane pot conţine ambii aglutinogeni, unul singur sau nici unul, tot aşa şi în plasmă pot fi întâlnite ambele aglutinine, una singură sau nici una. În dependenţă de aceasta în prezent printre locuitorii globului

conform sistemului ABO, pot fi întâlnite 4 grupe sangvine: O (I) α, β; A (II) β; B (III) α; AB (IV) O. Deci în medicina practică termenul „Grupa de sânge „ ca regulă, reflectă combinarea antigenilor eritrocitari a sistemului ABO şi a anticorpilori respectivi în serul sangvin. Grupele de sânge se moştenesc prin eriditate conform legilor clasice ale geneticii, rămânând stabile pe tot parcursul vieţii. Frecvenţa după grup: I – 33,5%; II – 37,8%; III – 20,6%; IV – 8,1% Reacţia de aglutinare e identică celei de imunitate, aglutinogenii fiind antigeni, iar aglutininele – anticorpi. Reacţia de aglutinare are loc atunci, când aglutinogenii eritrocitelor donatorului întâlnesc în plasma primitorului aglutininele respective (A se întâlneşte cu α, B – cu β, regula lui Ottenberg). Deci, conform acestei reguli sunt aglutinate numai eritrocitele donatorului. În corespundere cu regula Ottenberg este posibilă transfuzia nu numai a sângelui de aceieaşi grupă. Eritrocitele grupei O (I) – nu conţin nici un aglutinogen şi nu are loc aglutinarea nici cu un ser de alte grupe. Deci, sângele de grupa O (I) poate fi transfuzat şi la persoanele cu orice grup sangvin. În serul sangvin de grupa AB (IV) nu sunt aglutinine, deaceea eritrocitele altor grupe de sânge nu vor fi aglutinate şi respectiv persoanelor de gr.AB (IV) poate fi transfuzat sânge de orice grupă. Grupul O este numit donator universal, iar AB este primitor universal. Aceste noţiuni sînt valabile în cazul unei diluţii mari (1/20) a sîngelui transfuzat în masa receptoare. Singele integru de grupa 0 (I) nu poate fi transfuzat recipientului de alta grupa in volum mai mare de 500 ml din cauza existentei in 10% de cazuri a „donatorului universal periculos” cu titru inalt de aglutinine care pot hemoliza eritrocitele cu antigenele A si B.

Determinarea grupei sangvine cu seruri standarte  În literatura occidentală mai este conoscută ca metoda Beth-Vincent şi consta in determinarea aglutinogenelor sîngelui investigat prin punerea in contact a singelui investigat cu seruri-test de grupele O (I), A (II), B (III) în două serii diferite pentru fiecare grupă. În ambele serii rezultatele trebuie să coincidă. Se ia o farfurie albă sau o placă pe care se scrie numele persoanei, sângele căruia se cercetează şi de la stânga la dreapta la o distanţă de 3-4 cm se scriu cifrele I, II, III, care indică serurile – test. O picătură de ser-test (0,1 ml) de grupa I, se aplică cu o pipetă sub cifra I şi la fel cu diverse pipete se aplică ser-test de gr.II şi III, respectiv la cifrele II, III. Apoi cu o baghetă de sticlă se recoltează sânge de la pacient şi se aplică câte o picătură mică de sânge (de 5-10 ori mai mici decât cele de ser ) alături de fiecare picătură de ser – standart. Fiecare picătură de ser – test se amestecă cu un beţişor de sticlă. Se apreciează rezultatele timp de 5 min.: 1. Dacă aglutinarea cu serul – test de grupa I, II, III n-a avut loc, înseamnă că eritrocitele sângelui cercetat nu conţin aglutinogene şi el se referă la grupa O (I).

 

 

 

Ultima modificare: joi, 23 septembrie 2021, 10:38