Tema 4 Fiziologie digestiei

 

 Sistemul digestiv reprezintă ansamblul morfologic și functional de organe ce realizează digestia si absorbția alimentelor ingerate precum și evacuarea reziduurilor neasimilabile.
Digestia = funcţia de nutriţie prin care se asigură transferul substanţelor nutritive conţinute în alimente, al apei, vitaminelor şi mineralelor din mediul extern spre mediul intern al organismului. Substanţele nutritive: - substanţe conţinute în alimente → macromolecule care nu pot străbate mucoasa tubului digestiv pentru a ajunge în circulaţie

Rolurile sistemului digestiv

      Digestia şi absorbţia alimentelor – transformarea alimentelor în molecule mici, digerabile sub acţiunea enzimelor din tubul digestiv şi care pot traversa epiteliile digestive - Risc de autodigestie sub acţiunea enzimelor - Numeroase enzime secretate în formă inactivă şi activate în lumen - Sisteme de protecţie! 2. Balanţa ponderală - Lichide ingerate+sucuri digstive secretate recuperate în cea mai mare parte! Eliminări fecale doar aproximativ 100 ml apă - Voma şi diareea – risc deshidratare 3. Apărare antiinfecţionasă - Tub digestiv – suprafaţă mare de contact cu mediul extern – agresiuni multiple )bacterii, virusuri, fungi etc.= - Mecanisme: mucus, enzime, ţesut limfoid (aprox. 80% din limfocite se găsesc în intestinul subţire).

     Procese digestive fundamentale

1. Digestia = degradarea chimică şi mecanică a alimentelor în unităţi suficient de mici pentru a putea traversa epiteliul intestinal

2. Absorbţia = transfer activ/pasiv de substanţe din lumenul tubului digestiv în lichidul extracelular

3. Motilitatea = deplasarea conţinutului tubului digestiv ca urmare a contracţiilor musculaturii

4. Secreţia = transfer transepitelial de apă şi ioni din lichidul extracelular în lumen + eliberarea de substanţe sintetizate în celule în tubul digestiv (exocrin) şi de hormoni (endocrin) dar şi paracrin !!! procesele sunt coordonate în funcţie de necesităţi !!!

Structuri componente

Structura funcţională a tubului digestiv

Tubul digestiv = canal alimentar deschis la ambele capete → se întinde de la cavitatea bucala la anus.

 Glandele anexe = salivare, ficat, pancreas

Structura peretelui tubului digestiv → 3 tunici 1. seroasă → externă, continuare a peritoneului - peritoneul formează şi mezenterul care protejează intestinele împotriva ocluziilor în timpul motilităţii → lipseşte la nivelul esofagului şi rectului → înlocuită de adventiţie 2. mijlocie → musculara → fibre striate la nivelul cavităţii bucale, faringelui, 1/3 superioare a esofagului → fibre musculare netede → 2 straturi: extern, logitudinal – scurtează tubul digestiv intern, circular – micşorează lumenul → plex mienteric Auerbach (între fibrele circulare şi longitudinale) → reglarea activităţii motorii 3. internă → submucoasă - ţesut conjunctiv, vase de sânge, vase limfatice → plex submucos Meissner → reglarea activităţii secretorii şi a muscularei mucoasei → mucoasă 1. epiteliu unistratificat +/- microvili (IS) 2. lamina propria = ţesut conjunctiv subepitelial cu rol de susţinere (conţine fibre nervoase, vase sanguine mici şi vase mici limfatice, celule imune migratoare (ex. macrofage, limfocite…) IS – plăci Peyer = aglomerări de ţesut limfoid vizibile 3. musculara mucoasei: fibre musculare netede, dispuse longitudinal, care prin contracţie determină încreţirea mucoasei → plicaturarea mucoasei şi motilitatea vilozităţilor

Sistemul digestiv este alcatuit din:
- tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit;
- glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv.
Tubul digestiv

     Masoară aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucală până la anus, constituind traiectul alimentelor ingerate pe parcursul căruia acestea suferă transformări necesare preparării hranei pentru celulele corpului, prin intermediul mijloacelor digestive fizice si chimice.
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, reprezentând locul unde digestia este demarată. Cavitatea bucală cuprinde limba si dinții. Prin intermediul limbii se distinge gustul, textura, dar și temperatura alimentelor. Dentia este implicată cu precadere in masticație, care impreună cu digestia chimică realizată prin actiunea salivei formează la acest nivel bolul alimentar.

Faringele reprezinta canalul de legatura dintre cavitatea bucala in esofag.
Esofagul este un conduct ce masoară aproximativ 25 cm și strabate gâtul, de la cartilajul cricoid ce îl delimitează de faringe, toracele și o porțiune mică din abdomen până la orificiul cardia, unde se conectează la stomac. Peristaltismul esofagian și secrețiile de mucus sunt responsabile cu transportul și respectiv alunecarea bolului alimentar către stomac.
Stomacul este un organ cavitar, plasat in loja gastrica în abdomen și reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Este responsabil cu transformarea bolului alimentar prin acțiuni mecanice și chimice in chim gastric, pe care îl stochează până când acesta devine pregătit să fie evacuat în intestinul subțire.

Intestinul subțire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv, măsurand un diametru de 2. 5 cm si o lungime de până la 6 m, de la orificiul pilor până la valvula ileo-cecala. La nivelul intestinului subțire, chimul gastric este transformat in chil intestinal prin intermediul unui complex de procese, fiind absorbiți aproximativ 90% din nutrienții pe care organismul îi primește ulterior în urma digestiei. Intestinul subțire este subimparțit în duoden, porțiunea fixă în care se secretă sucul hepatic și pancreatic, jejunul, porțiunea mijlocie, mobilă, spiralată, care face legătura cu ileonul, porțiunea finală a intestinului subțire ce se intinde până la valvula ileo-cecală, de unde tubul digestiv se continuă cu intestinul gros.

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, având un calibru superior intestinului subțire și o lungime de până la 1. 6 m, cuprins între valvula ileo-cecala si anus. La acest nivel sunt preluați nutrientii rămași neabsorbiți din chilul intestinal, transformat și eliminat ulterior sub forma de materii fecale. Intestinul gros prezinta cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma unui cadru în jurul intestinului subțire, cuprinzând  por-țiunea ascendentă, transversă, descendentă și sigmoidă terminându-se cu rectul, în care materiile fecale sunt stocate înainte de a fi eliminate prin actul defecației. Canalul anal, situat inferior rectului se deschide prin orificiul anal sau anus, nivel la care se termină tubul digestiv.
Glandele anexe ale sistemului digestiv

Contribuie la digestie prin intermediul secrețiilor.

Glandele salivare sunt responsabile cu secreția salivei, o mixtură de apă, enzime și mucină, în cavitatea bucală pentru a lubrifica alimentele ce urmează a fi ingerate. De asmenea, enzimele din saliva interacționează cu alimentele din cavitatea bucală declanșând procesul de digestie chimică.

Ficatul este plasat în loja hepatică, sub diafragm și reprezintă cea mai mare glanda din corp, cântărind aproximativ 1,5 kg. Pe lângă faptul ca ficatul reprezintă organul vital ce detoxifică sângele de agentii nocivi organismului, acesta este implicat și în procesul de digestie prin secretia bilei, un lichid ce acționează cu predilecție în degradarea grasimilor. Intre mese bila se acumulează in vezica biliară  sau colecist.

Pancreasul este o glandă mixtă, retroperineală, situată înapoia stomacului. Funcția exocrină a pancreasului este implicată în digestie, fiind responsabilă cu elaborarea și secreția sucului pancreatic, un lichid care coține echipament enzimatic capabil sa degradeze toate tipurile de substante alimentare.

Functiile sistemului digestiv

Principala functie a sistemului digestiv este de a prepara hrana necesara celulelor organismului. Acest proces este realizat prin digestie si absorbtie. Digestia se desfasoara in mai multe etape, alimentele urmand a fi procesate in functie de etajul tractului digestiv in care se afla. Astfel, prin demararea functiilor secretorii si motorii a organelor implicate are loc digestia.

 

 

 Sistemul digestiv reprezintă ansamblul morfologic și functional de organe ce realizează digestia si absorbția alimentelor ingerate precum și evacuarea reziduurilor neasimilabile.
Digestia = funcţia de nutriţie prin care se asigură transferul substanţelor nutritive conţinute în alimente, al apei, vitaminelor şi mineralelor din mediul extern spre mediul intern al organismului. Substanţele nutritive: - substanţe conţinute în alimente → macromolecule care nu pot străbate mucoasa tubului digestiv pentru a ajunge în circulaţie

Rolurile sistemului digestiv

      Digestia şi absorbţia alimentelor – transformarea alimentelor în molecule mici, digerabile sub acţiunea enzimelor din tubul digestiv şi care pot traversa epiteliile digestive - Risc de autodigestie sub acţiunea enzimelor - Numeroase enzime secretate în formă inactivă şi activate în lumen - Sisteme de protecţie! 2. Balanţa ponderală - Lichide ingerate+sucuri digstive secretate recuperate în cea mai mare parte! Eliminări fecale doar aproximativ 100 ml apă - Voma şi diareea – risc deshidratare 3. Apărare antiinfecţionasă - Tub digestiv – suprafaţă mare de contact cu mediul extern – agresiuni multiple )bacterii, virusuri, fungi etc.= - Mecanisme: mucus, enzime, ţesut limfoid (aprox. 80% din limfocite se găsesc în intestinul subţire).

     Procese digestive fundamentale

1. Digestia = degradarea chimică şi mecanică a alimentelor în unităţi suficient de mici pentru a putea traversa epiteliul intestinal

2. Absorbţia = transfer activ/pasiv de substanţe din lumenul tubului digestiv în lichidul extracelular

3. Motilitatea = deplasarea conţinutului tubului digestiv ca urmare a contracţiilor musculaturii

4. Secreţia = transfer transepitelial de apă şi ioni din lichidul extracelular în lumen + eliberarea de substanţe sintetizate în celule în tubul digestiv (exocrin) şi de hormoni (endocrin) dar şi paracrin !!! procesele sunt coordonate în funcţie de necesităţi !!!

Structuri componente

Structura funcţională a tubului digestiv

Tubul digestiv = canal alimentar deschis la ambele capete → se întinde de la cavitatea bucala la anus.

 Glandele anexe = salivare, ficat, pancreas

Structura peretelui tubului digestiv → 3 tunici 1. seroasă → externă, continuare a peritoneului - peritoneul formează şi mezenterul care protejează intestinele împotriva ocluziilor în timpul motilităţii → lipseşte la nivelul esofagului şi rectului → înlocuită de adventiţie 2. mijlocie → musculara → fibre striate la nivelul cavităţii bucale, faringelui, 1/3 superioare a esofagului → fibre musculare netede → 2 straturi: extern, logitudinal – scurtează tubul digestiv intern, circular – micşorează lumenul → plex mienteric Auerbach (între fibrele circulare şi longitudinale) → reglarea activităţii motorii 3. internă → submucoasă - ţesut conjunctiv, vase de sânge, vase limfatice → plex submucos Meissner → reglarea activităţii secretorii şi a muscularei mucoasei → mucoasă 1. epiteliu unistratificat +/- microvili (IS) 2. lamina propria = ţesut conjunctiv subepitelial cu rol de susţinere (conţine fibre nervoase, vase sanguine mici şi vase mici limfatice, celule imune migratoare (ex. macrofage, limfocite…) IS – plăci Peyer = aglomerări de ţesut limfoid vizibile 3. musculara mucoasei: fibre musculare netede, dispuse longitudinal, care prin contracţie determină încreţirea mucoasei → plicaturarea mucoasei şi motilitatea vilozităţilor

Sistemul digestiv este alcatuit din:
- tub digestiv, o serie de organe tubulare de calibru diferit;
- glande anexe, ancorate la diferite etaje ale tractului digestiv.
Tubul digestiv

     Masoară aproximativ 9 m lungime, de la cavitatea bucală până la anus, constituind traiectul alimentelor ingerate pe parcursul căruia acestea suferă transformări necesare preparării hranei pentru celulele corpului, prin intermediul mijloacelor digestive fizice si chimice.
Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv, reprezentând locul unde digestia este demarată. Cavitatea bucală cuprinde limba si dinții. Prin intermediul limbii se distinge gustul, textura, dar și temperatura alimentelor. Dentia este implicată cu precadere in masticație, care impreună cu digestia chimică realizată prin actiunea salivei formează la acest nivel bolul alimentar.

Faringele reprezinta canalul de legatura dintre cavitatea bucala in esofag.
Esofagul este un conduct ce masoară aproximativ 25 cm și strabate gâtul, de la cartilajul cricoid ce îl delimitează de faringe, toracele și o porțiune mică din abdomen până la orificiul cardia, unde se conectează la stomac. Peristaltismul esofagian și secrețiile de mucus sunt responsabile cu transportul și respectiv alunecarea bolului alimentar către stomac.
Stomacul este un organ cavitar, plasat in loja gastrica în abdomen și reprezintă segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv. Este responsabil cu transformarea bolului alimentar prin acțiuni mecanice și chimice in chim gastric, pe care îl stochează până când acesta devine pregătit să fie evacuat în intestinul subțire.

Intestinul subțire este segmentul cel mai lung al tractului digestiv, măsurand un diametru de 2. 5 cm si o lungime de până la 6 m, de la orificiul pilor până la valvula ileo-cecala. La nivelul intestinului subțire, chimul gastric este transformat in chil intestinal prin intermediul unui complex de procese, fiind absorbiți aproximativ 90% din nutrienții pe care organismul îi primește ulterior în urma digestiei. Intestinul subțire este subimparțit în duoden, porțiunea fixă în care se secretă sucul hepatic și pancreatic, jejunul, porțiunea mijlocie, mobilă, spiralată, care face legătura cu ileonul, porțiunea finală a intestinului subțire ce se intinde până la valvula ileo-cecală, de unde tubul digestiv se continuă cu intestinul gros.

Intestinul gros este ultimul segment al tubului digestiv, având un calibru superior intestinului subțire și o lungime de până la 1. 6 m, cuprins între valvula ileo-cecala si anus. La acest nivel sunt preluați nutrientii rămași neabsorbiți din chilul intestinal, transformat și eliminat ulterior sub forma de materii fecale. Intestinul gros prezinta cecul cu apendicele piloric, colonul, dispus sub forma unui cadru în jurul intestinului subțire, cuprinzând  por-țiunea ascendentă, transversă, descendentă și sigmoidă terminându-se cu rectul, în care materiile fecale sunt stocate înainte de a fi eliminate prin actul defecației. Canalul anal, situat inferior rectului se deschide prin orificiul anal sau anus, nivel la care se termină tubul digestiv.
Glandele anexe ale sistemului digestiv

Contribuie la digestie prin intermediul secrețiilor.

Glandele salivare sunt responsabile cu secreția salivei, o mixtură de apă, enzime și mucină, în cavitatea bucală pentru a lubrifica alimentele ce urmează a fi ingerate. De asmenea, enzimele din saliva interacționează cu alimentele din cavitatea bucală declanșând procesul de digestie chimică.

Ficatul este plasat în loja hepatică, sub diafragm și reprezintă cea mai mare glanda din corp, cântărind aproximativ 1,5 kg. Pe lângă faptul ca ficatul reprezintă organul vital ce detoxifică sângele de agentii nocivi organismului, acesta este implicat și în procesul de digestie prin secretia bilei, un lichid ce acționează cu predilecție în degradarea grasimilor. Intre mese bila se acumulează in vezica biliară  sau colecist.

Pancreasul este o glandă mixtă, retroperineală, situată înapoia stomacului. Funcția exocrină a pancreasului este implicată în digestie, fiind responsabilă cu elaborarea și secreția sucului pancreatic, un lichid care coține echipament enzimatic capabil sa degradeze toate tipurile de substante alimentare.

Functiile sistemului digestiv

Principala functie a sistemului digestiv este de a prepara hrana necesara celulelor organismului. Acest proces este realizat prin digestie si absorbtie. Digestia se desfasoara in mai multe etape, alimentele urmand a fi procesate in functie de etajul tractului digestiv in care se afla. Astfel, prin demararea functiilor secretorii si motorii a organelor implicate are loc digestia.

4.2 Digestia în cavitatea bucală

 Saliva = produsul de secreţie a celor 3 perechi de glande salivare mari (parotide, sublinguale şi submaxilare) şi a unor glande salivare mici, diseminate în mucoasa bucală Unitatea de bază a glandelor salivare → salivon = acin glandular, duct intercalar, duct striat. Acinul glandular: - sac înfundat sau deget de mănuşă - alcătuit din celule piramidale dispuse pe o membrană bazală - 2 tipuri de celule: - seroase (elaborează o salivă fluidă cu multe enzime) - mucoase (eliberează o salivă vascoasă bogată în mucină). - capilare sanguine Ductul intercalar: - canal ingustat - legatura intre acin si ductul striat - celule mioepiteliale, contractile care expulzează saliva Ductele striate: - celule cu microvili la polul apical. - sunt bogate în mitocondrii (la polul bazal) - rol în procesul de formare al salivei primare - sunt sediul reabsorbtiei ionilor de Na si al secreției ionilor de K - se deschid în ductele secretoare - canal colector principal -- cavitatea bucală. Glandele salivare → glande exocrine care își varsă produsul de secreție la exterior printr-un canal.

Glandele parotide sunt alcatuite din celule seroase.

Glandele sublinguale sunt alcatuite din celule mucoase

Glandele submaxilare conțin atât celule seroase cât și mucoase.

      Compozitia salivei - lichid transparent, usor opalescent, incolor, filant. - se secretă continuu. - volumul pe 24 de ore: 1000-1500 ml. - debitul secretor salivar variază în funcție de perioadă digestivă influențat și de cantitatea alimentelor → alimentele dure, uscate, stimulează puternic secreția de salivă (seroasa) dar și de mucus (esențial pentru formarea bolului alimentar) - pH-ul salivei este 6-7 (6.8 – pH-ul optic al amilazei salivare) - densitatea salivei : 1.003 – 1.008 g/cm³ (hipotonă față de plasma).

Compozitia chimica a salivei: - 99,4% apă – 0,6% reziduu uscat: 0,02 % subst. anorganice 0,4 % substanțe organice (enzime, proteine, subst.  azotate neproteice, subst.  neazotate)

Substanţe anorganice: cloruri, bicarbonați, fosfați de Na⁺, K⁺, Ca²⁺. K ⁺ : - se gasește în salivă în concentrație de 8 ori mai mare decât a plasmei - lipsa K⁺ din saliva sistează secreția salivară - tiocianatul de potasiu (KSCN) este un produs de excreție salivară pentru că ajută la eliminarea radicalilor ciani proveniți din metabolismul proteinelor. Are rol antiseptic și este crescut la fumatori.

Na⁺ : - concentratia Na⁺ în saliva crește paralel cu debitul salivar Ca²⁺ : - sarurile de Ca din salivă sunt solubile în mediul acid. - in mediul alcalin precipită în interiorul canalelor excretoare și rezultă calculii salivari (sialoliti). - saliva crescuta in mucina duce la tartru dentar. SUBSTANŢE ORGANICE: Amilaza salivara: hidrolizează la un pH optim de 6.8 legaturile 1.4 glicozidice din molecula de amidon fiert sau copt până la stadiul de maltoza, trecând prin stadii intermediare de dextrine Lipaza → produsă de glandele linguale Ebner - este prezentă în saliva nou-nascutului - hidrolizeaza trigliceridele din lapte în absenta sărurilor biliare și a lipazelor pancreatice. Lizozimul: - este substanța polipeptidică având rol bactericid. - se gasește și in alte secretii: lacrimală, gastrică.

 Lactoferină → fixează Fe²⁺ pe care-l scoate din circuitul de dezvoltare al microbilor → rol bacteriostatic

Proteine: Imunoglobuline: A, M si G. IgA secretorii: protecția antimicrobiana a mucoasei bucale prevenirea cariei dentare previne apariția parodontopatiilor Aglutininele sistemului ABO Antiproteaze: inhiba reacțiile proteolitice Kalicreina: transformă kininogenul → lizilbradikinina → bradikinina vasodilatator crește permeabilitatea capilară. Mucină: este o mucoproteină cu urmatoarele roluri: da aspectul filant, asigură vâscozitatea, se depune ca o peliculă fină la suprafața gingiei protejând impotriva traumelor mecanice, lubrifiant si rol in menținerea pH-ului prin sistemele tampon.

Substanțe azotate neproteice: urea, acidul uric, creatinina, aminoacizi

Substante organice neazotate: acidul lactic – crește în efort alcool etilic: in aceeași concentrație cu cea din sânge

Formarea salivei: - este un proces activ cu consum de energie - vascularizaţia specială de la nivelul glandelor salivare – a irigării în sistem port dispus în serie: - prima capilarizare se produce la nivelul ductelor - a doua capilarizare – la nivelul acinilor schimburile au loc in contracurent !!!!

Procesul de formare al salivei contine 2 etape: formarea salivei primare formarea salivei definitive.

Saliva primară: - se produce la nivelul acinilor. Saliva conține amilaza salivară, mucină, electroliți, apă, uree, aminoacizi în concentrații izotone cu plasmă → Saliva primară este un ultrafiltrat plasmatic bogat în enzime și mucina. - apa și toți ionii provin din plasma, cu excepția HCO₃ - care provine și din metabolismul celular al glandelor salivare. Saliva primară, pe masura avansării în ducții striați îsi modifică compoziția prin schimburile cu sângele din capilarele peritubulare, înainte de a ajunge în ductele exceroare.

Saliva definitiva: se produce în ducții striați printr-o serie de schimburi ionice:

Principiile de secretie → Reabsorbția activa a Na⁺ (sub influența aldosteronului): Iesirea Na⁺ din ducte, crește electronegativitatea lumenului tubular (-70mV), ce produce reabsorbția pasivă a Cl^- , Cle pur si simplu expulzat de electronegativitate. → Secreția activă de K⁺ → concentrația de K⁺ devine de 8 ori mai mare ca cea a plasmei. K⁺ salivă = 40mEq/l si K⁺ plasmă 5 mEq/l → În porțiunea inițială a ductelor incepe si secreția activă de HCO₃ - care va înlocui Cl^- . Saliva finală este hipotonă → ducții striați impermebaili pentru apă. Apa nu se reabsoarbe în sânge – pereții ductilelor striate impermeabili pentru apă => hipotona. Debitul salivar determină compoziția salivei finale.

Rolurile salivei: → rol digestiv: intervine în degradarea glucidelor (amilaza) și a trigliceridelor (lipaza) → facilițează procesele de masticație si deglutiție (inmoaie fragmentele alimentare datorită conținutului în apă și în mucină care duc la formarea bolului alimentar) → solubilizează (dizolvă) substanțele conținute în alimente, favorizând stimularea receptorilor gustativi și formarea senzatiilor gustative cu rol în intensificarea secrețiilor digestice (gastrice și intestinale). → Protejează mucoasa bucală de acțiunea colozivă a unor substanțe chimice sau de variațiile termice ale alimentelor → indepartează resturile alimentare și celulele descoamate de pe gingii și dinți care sunt un mediu bun de cultură → infectii. → rol antiseptic si antibacterian prin : lizozim, lactoferină, IgA, KSCN → menține  echilibrul acidobazic prin sistemele tampon → menține echilibrul hidric → cantitatea de salivă secretată e direct proportională cu starea de hidratarea.

organismului → deshidratare (febra → scade secretia salivara → uscăciunea gurii → sete) → umectarea mucoasei bucale și a faringelui → inhibă senzatia de sete temporar → previne suprahidratarea → rol excretor: prin saliva se elimină substante toxice ca: uree, acid uric dar și produsi de metabolizare ai unor alimente se mai elimină: alcool și droguri, metale grele: Pb în intoxicația cu saturnism. El se depune pe gingie => lizereu gingival brun. Alte metale grele: Hg, Bi, (iod) virusuri: al rabiei sau turbarii, al poliomielitei, gripale si paragripale → rol în vorbirea articulată: menține elasticitatea și suplețea mucoasei.

Reglarea secreției salivare: → Secreția salivară este continuă, dar mai abundentă după ingerarea de alimente. Stimularea secreției salivare se face: - pe cale nervoasă prin mecanisme reflexe (condiționate si necondiționate) - glandele salivare sunt lipsite de control umoral, dar anumiți hormoni le pot influența activitatea.

Reflexe necondiționate: - sunt declansate de stimularea de catre alimente a receptorilor gustativi, tactili, termici, dureroși din cavitatea bucală - calea aferentă o constitue fibre senzitive ale nervilor facial, glosofaringian, vag → nucl. solitar

Centrii nervosi sunt: nucleii salivari superiori și inferiori situați în formațiunea reticulară bulbopontină

 

4.3 Digestia gastrică şi controlul funcţiilor secretori şi motori ale stomacului.

     Funcția principală a stomacului este aceea de a permite ca alimentele să fie transportate către intestine și, în același timp, să fie supuse procesului de digestie. Sucurile gastrice și enzimele pornesc digestia grăsimilor și a proteinelor, prin descompunerea lor în substanțele care le formează la început (acizi grași și aminoacizi). Digestia carbohidraților în stomac este destul de limitată, datorită mediului puternic acid prezent în interior. De asemenea, stomacul este capabil să absoarbă direct molecule cum ar fi apa și alcoolul.

      Funcțiile digestive sunt facilitate de contracțiile cauzate de mușchii stomacului, care amestecă din conținutul stomacului. În acest fel, este necesar un maxim de cinci ore pentru ca organismul să poată digera alimente solide din esofag, reducându-le la o substanță semi-lichidă (chim), care este trimisă în intestin prin deschiderea sfincterului piloric, care se închide imediat după aceea, pentru a împiedica revenirea chimului înapoi în stomac. Procesul digestiv este posibil datorită glandelor gastrice, care secretă cele trei componente principale ale sucului gastric. Prima este enzima pepsinogen, care, după ce a fost transformată în pepsină, răspunde de descompunerea proteinelor în aminoacizi. A doua este acidul clorhidric, care are nevoie de pepsină pentru a-și îndeplini funcția. În cele din urmă, factorul intrinsec produs de glandele gastrice este esențial pentru absorbția vitaminei B₁₂ și a fierului în intestine.

 Stomacul are trei funcţii majore:

• · Secretorie, mucoasa gastrică conţine celule glandulare care sintetizează şi secretă substanţe organice (enzime, mucus, factor intrinsec Castle) şi anorganice (acid clorhidric, apă, electroliţi). Sucul gastric este un amestec format din produsul de secreţie al glandelor gastrice şi al celulelor epiteliale din mucoasa gastrică.

 · Motorie, care constă în amestecarea alimentelor solide cu sucul gastric şi eliminarea intermitentă în duoden a chimului gastric format

• · Endocrină, glandele din mucoasa antro-pilorica, ca şi glandele din mucoasa duodenală, sintetizează peptide reglatorii, cu rol de hormoni locali: gastrina, somatostatin, VIP, bombesina.

Caracteristici fizice şi chimice ale sucului gastric

Aspect, culoare: este un lichid incolor, uşor opalescent, rar având aspect gri perlat.

Miros: este inodor sau are un miros acru, înţepător.

Gust: acru, datorită acidităţii. pH: 1 - 2,5 la adult, la sugar fiind mai puţin acid (4,5).

Densitate: 1,002-1,009 g/cm³ .

Punct crioscopic: începând de la -1,55 °C până la - 0,60 °C.

Volumul secreţiei/24 h: 2-2,5 litri.

Sucul gastric conţine: · apă 99% · reziduu uscat 1%, din care: · 0,6% sunt substanţe anorganice · 0,4% sunt substanţe organice.

Componentele sucului gastric

Acidul Clorhidric (HCl) -solubilizează proteinele, formând acidalbuminele, pregătindu-le pentru digestie -conferă pH-ul optim pentru acţiunea enzimelor gastrice; -acţiune bactericidă -favorizează transformarea Fe³⁺ în Fe²⁺ absorbabil -celulele oxintice sau parietale, marginale ale glandelor gastrice, situate mai ales în stomacul acid.

Pepsina -enzimă proteolitică -hidrolizează proteinele, solubilizate în prealabil de acidul clorhidric, transformându-le în peptide mai mici -la adult, în absenţa labfermentului, realizează digestia proteinelor din lapte. -celulele peptice, principale, ale glandelor gastrice, sub formă inactivă, de pepsinogen.

Labfermentul -enzimă proteolitică -prezentă numai în secretia gastrică a sugarului -în prezenţa ionilor de Ca²⁺ transformă cazeina în paracazeinat de Ca -celulele peptice, principale (chief cells) ale glandelor gastrice. Gelatinaza -enzimă proteolitică -acţiune lichefiantă asupra câtorva proteoglicani, în special asupra gelatinei. -celulele principale ale glandelor gastrice.

Lipaza -enzimă lipolitică -hidrolizează lipidele fin emulsionate din lapte, frişcă, maioneză. -celulele principale ale glandelor gastrice.

Mucus -amestecul unei glicoproteine numită mucină cu apa -protecţie mecanică şi chimică a mucoasei gastrice. -formează un gel alcalin, care se dispune pe suprafaţa epiteliului gastric, realizând protecţia împotriva digestiei mucoasei de către pepsină şi HCl. -alături de HCO^{3 -} formează bariera alcalină, protectoare a mucoasei gastrice -lubrefiază alimentele. -celulele mucoase de suprafaţă, mai ales de la nivelul glandelor pilorice.

 Factor intrinsec -favorizează absorbţia vitaminei B₁₂ (ciancobalamina) -formează un complex cu această vitamină, care este absorbit în intestinul subţire -când factorul intrinsec este absent sau în cantitate mică, apare deficitul de vit. B12, care determină anemia megaloblastică Biermer, numită şi anemia pernicioasă. -în celulele oxintice, parietale ale mucoasei gastrice, alături de HCl.

Gastrina - hormon, cu principală acţiune fiziologică de stimulare a secreţiei de HCl şi pepsinogen (faza gastrică a secreţiei gastrice) -alte acţiuni: · rol trofic: stimulează creşterea mucoasei gastrice şi a intestinului subţire · stimulează motilitatea gastrică · stimulează secreţia de histamină din celulele enterocromafine-like · stimulează secreţia de insulină, dar numai după un prânz cu proteine. -celulele G din: · mucoasa antropilorică · mucoasa duodenală · insulele pancreatice (în viaţa fetală) · anumite segmente ale sistemului nervos (hipotalamus) · în patologie, la nivelul tumorilor pancreatice, gastrice, sau duodenale secretoare de gastrină (gastrinoame).

Somatostatinul -hormon care inhibă eliberarea gastrinei din celulele G, dar şi a altor hormoni implicaţi în reglarea digestiei, ca secretina, colecistochinina, VIP, GIP, enteroglucagonul -inhibă direct celulele secretoare de enzime şi HCl -deprimă motilitatea digestivă. -hipotalamus; -celulele endocrine ale stomacului şi duodenului.

Electroliţi: H ⁺ , Na⁺ , K⁺ , Mg2⁺, Ca²⁺ (cationi)

 Cl^- , HPO4 ^2- , SO4 ^2- (anioni) · anionul bicarbonic (HCO3 ^- ) este secretat de către celulele mucoase  participă, alături de mucus, la formarea barierei protectoare gastrice

Apa: · 2 – 2,5 litri/24h

Secreţia sucului gastric Sucul gastric se secretă aproape încontinuu, dar în cantitate redusă în fazele inter-digestive. Reglarea secreţiei gastrice se face prin mecanisme nervoase şi umorale. 
Reglarea nervoasă se realizează prin intermediul nervului vag, declanşându-se secreţia gastrică în urma stimulilor optici, auditivi sau gustativi. Adică simpla vedere a mâncării poate declanşa secreţia gastrică (acest lucru a fost evidenţiat prin experimentele lui Pavlov pe câini). 
Reglarea umorală se face prin intermediul unor substanţe. Reglarea umorală este strâns legată de reglarea nervoasă. Există trei tipuri de substanţe care acţionează asupra secreţiei gastrice: substanţe provenite din sânge, substanţe eliberate de terminaţiile nervoase şi substanţe secretate de mucoasa stomacului. 

Acetilcolina este eliberată de terminaţiile nervoase şi acţionează la nivel gastric intensificând secreţia acidă a sucului gastric. 

Gastrina este un hormon secretat de stomac, descoperit în 1906 de către Edkins. Stimularea secreţiei de gastrină se face prin cel puţin patru moduri: stimulare nervoasă, distensia stomacului produsă de alimente, alţi hormoni sau stimulare alimentară (vederea alimentelor). Efectele produse de gastrină sunt: creşterea secreţiei de suc gastric (în special acid clorhidic şi pepsină), stimulează secreţia de suc pancreatic şi producerea de mucus de către stratul mucos al stomacului. Gastrina este implicată în controlul secreţiei de insulină şi stimulează musculatura digestivă. 
Histamina are efecte asupra sintezei de suc gastric prin creşterea volumului şi intensificarea acidităţii. Efectele histaminei sunt mai puternice decât efectele gastrinei.
Prostaglandinele sunt hormoni locali produşi de mucoasa stomacului. Efectul prostaglandinelor este scăderea secreţiei de suc gastric, a acidului clorhidric şi al pepsinei. 
O serie de substanţe secretate de către mucoasa duodenală sau intestinală au acţiune inhibitorie asupra secreţiei de suc gastric – urogastrona, somatostatinul, secretina, GIP, VIP, enteroglucagonul. Deşi mecanismele de acţiune sunt diferite, în final efectul va fi acelaşi – inhibarea secreţiei gastrice.


Mişcările stomacului Stomacul este un organ cavitar ce se poate destinde pentru a depozita alimentele consumate. Amestecarea alimentelor cu sucul intestinal duce la formarea unui amestec semi-solid, denumit chim gastric (în intestin chimul gastric se va transforma în chil). Datorită stratului muscular din peretele stomacului, acesta se poate destinde pentru a se umple. După amestecarea cu sucul gastric, alimentele sunt evacuate în duoden. În stomac alimentele se dispun pe straturi în funcţie de densitate (grăsimile vor fi la suprafaţă), iar după un timp începe evacuarea conţinutului gastric, primele substanţe evacuate fiind lichidele. 
Dacă chimul gastric are un pH mai mic de 3,5 se produce o întârziere a evacuării. Ritmul evacuării este dependent de ritmul cu care intestinul subţire poate procesa conţinutul gastric pentru a se asigura o absorbţie cât mai bună şi completă a nutrienţilor. 

Sucul gastric este secretat de glandele exocrine stomacale constituite din 3 tipuri de celule:

Celule mucoase (pe toată suprafaţa stomacului) – secretă mucină

Celule parietale (predominant în glandele fundice) – secretă acid clorhidric HCl

Celule principale (în corpul stomacului) – secretă pepsinogen şi renina gastrică

 

            În regiunea antrală a stomacului se află glandele endocrine constituite din celulele G care secretă hormonul gastrina, celulele D care secretă somatostatina şi alte celule endocrine ce secretă serotonină, histamină

Constantele şi compozişia sucului gastric

Cantitatea -1500 ml

Densitatea 1,002-1,009

pH 0,9-1,5 (la copii-  5,8-4,4)

COMPOZIŢIA

Apă – 99%

Substanşe solide – 1%, din care:

Sub. Anorganice- 0,6%:   cationi: Na+, K+ ,Mg+2

                                     anioni:  Cl-, HPO4-2, SO4-2

                                                        HCl

Sub. Organice – 0,4%:  mucină, enzime

     Factorul intrinsec Kastl – este secretat de glandele fundice, reprezintă o mucoproteină, favorizează absorbţia vitaminei B12 necesară eritropoezei, lipsa acestui factor este cauza apariţiei anemiei pernicioase (B12-dificitară)

      

Enzimele sucului gastric 

Pepsinogenul  forma inactivă a pepsinei, se activează la pH acid, scindează proteinele până la polipeptide

Catepsina  - participă la digestie în mediu slab acid, hidrolizează proteinele la sugari

Labfermentul (renina gastrică) – produce coagularea laptelui prin precipitarea cazeinogenului solubil în prezenţa Ca+2

Lipaza gastrică-activă la copii, acţionează asupra trigliceridelor

Gelatinaza – scindează gelatina

Lizozimul – scindează glucidele

Rolul acidului clorhidric

Asigură aciditatea totală a sucului gastric

Asigură activarea enzimelor digestive – trecerea pepsinogenului în pepsină.

Creează mediul optim de activitate a pepsinei.

Asigurară motilitatea tractului gastro-duodenal şi evacuarea chimului în duoden.

Denaturează proteinele,facilitând astfel scindarea şi absorbţia lor ulterioară.

Acţiune bactericidă.

HCl activează  secretina astfel stimulînd secreţia pancreatică

Reglarea secreţiei gastrice

Sucul gastric se secretă aproape continuu, şi poate fi stimulat sau inhibat de influenţe nervoase sau umorale

 Reglarea neuro-umorală a secreţiei gastrice decurge în 3 faze:

Faza cefalică – se realizează prin mecanisme:

Reflex condiţionate – declanşată de stimuli vizuali, olfactivi, auditivi aducere aminte despre alimente, cronologia orelor de masă 

Reflex-necondiţionate- declanşată de stimularea mecanică a receptorilor tactili sau chimică a receptorilor din cavitatea bucală, de masticaţie şi deglutiţie

 

2.    Faza gastrică – debutează odată cu pătrunderea alimentelor în stomac, durează 3-4 ore, se realizează prin:

Mecanism nervos – pe cale vagală impulsurile de la receptorii gastrici ajung la nucleul vagal bulbar, care eferent stimulează secreţia glandelor parietale

Sucul gastric se secretă aproape continuu, şi pota fi stimulat sau inhibat de influenţe nervoase sau umorale

Mecanism umoral – este asigurat de:

Acetilcolina- stimulează secreţia pepsinei şi factorului intrisec în sucul gastric şi secreţia gastrinei  

Gastrina- stimulează secreţia ionilor de H+,  pepsinei, factorului intrisec şi motilitatea gastrică.

Histamina - stimulează secreţia ionilor de H+ şi volumul SG

 

3. Faza intestinală  - stimularea sau inhibarea secreţiei sucului

                               gastric are loc prin:

Mecanism nervos – stimulator, la pătrunderea chimului în duoden,pe cale vagală este stimulată secreţia gastrică

Mecanism umoral – stimulator/inhibitor:

     1. gastrina intestinală – stimulează secreţia acidă a stomacului

     2. enterogastronul  - inhibă secreţia gastrică

     3. bombezina - stimulează secreţia acidă a stomacului

     4. motilina  - stimulează secreţia acidă a stomacului

     5. secretina - inhibă secreţia gastrică

     6. VIP (peptid vasoactiv) - inhibă secreţia gastrică